microeconomie

2010-01-27T08:42:00.000+02:00

Microeconomie

Activitatea economică şi ştiinţa economică

Activitatea economică este o activitate umană complexă care se încadrează între

două limite extreme. Pe de o parte trebuinţele (nevoile) pe care le impune viaţa

indivizilor şi societăţii, iar pe de altă posibilităţile de a satisface aceste trebuinţe în funcţie

de resursele existente şi priceperea folosirii lor.

Corelând aceste aspecte prezentate, aspecte fundamentale ale existenţei şi

evoluţiei societăţii umane, activitatea economică s-a impus ca fiind una dintre cele mai

importante activităţi umane de care depinde progresul general, material şi spiritual, al

indivizilor şi societăţii. În prezent se poate constata că toate ţările lumii care pot fi incluse

în categoria ţărilor dezvoltate, sunt dezvoltate în primul rând din punct de vedere

economic.

Nevoile şi trebuinţele constituindu-se ca cerinţe obiective ale vieţii umane, ale

existenţei indivizilor şi a societăţii, a dezvoltării lor, sun asigurate prin bunuri şi servicii.

Bunurile şi serviciile se obţin de către oameni prin prelucrarea, transformarea şi

adaptarea resurselor pe care le oferă mediul natural. În concluzie putem definii procesul

de producţie ca fiind activitatea care are ca scop satisfacerea trebuinţelor pe baza

prelucrării resurselor economice.

Resursele economice sunt ansamblul de elemente care permit crearea de bunuri

şi servicii: resursele naturale primare, munca, etc.

Evoluţia economiei mondiale a contrazis de multe ori teoria economică clasică

care afirmă că nevoile sau trebuinţele stau la baza activităţii economice.

Un foarte bun exemplu în acest sens este piaţa SUA unde societăţile

transnaţionale impun logica cererii prin standardizare, pentru a uşura procesul de

producţie, spre deosebire de piaţa Japoniei unde cererea (nevoile) ghidează producţia.

În viitorul apropriat ne aşteptăm ca treptat o serie de noţiuni din cadrul teoriei

economice pe care le studiem astăzi, să fie considerate perimate, tocmai datorită

dezvoltării economiei mondiale în sensul globalizării1.

1 Globalizarea reprezintă procesul prin care pieţele bunurilor şi serviciilor, piaţa monetară, financiară şi a

muncii se extind dincolo de graniţele unei ţări

Activitatea economică constă în stabilirea unui raport optim între resurse şi

nevoi şi a unui raport de subordonare a mijloacelor pe care oamenii le pot folosi în

vederea consumului.

Activitatea economică este o activitate umană care urmăreşte prelucrarea

resurselor disponibile, concretizată prin procesul de producţie, în scopul acoperirii

trebuinţelor, respectiv a consumului indivizilor şi al societăţii.

În desfăşurarea activităţii economice oamenii trebuie să ţină seama şi de

problemele sociale şi ecologice, punând accentul pe o dezvoltare durabilă bazată pe

practici şi tehnologii nepoluante. Din păcate nu se ţine cont de acest principiu, singura

prioritate a agenţilor economici este obţinerea de profit.

Pentru a accentua importanţa activităţii economice este deosebit de importantă

evidenţierea raportului în care se află trebuinţele faţă de resursele economice.

Dezvoltarea indivizilor şi a societăţii a determinat o creştere continuă a trebuinţelor.

Acastă situaţie a determinat o creştere a cantităţii de resurse utilizate care sunt cât se

poate de limitate. În concluzie ar trebui să se stabilească un echilibru între consumul de

resurse în vederea satisfacerii nevoilor şi capacitatea lor de regenerare, cu alte cuvinte să

se urmărească utilizarea lor cât mai raţională.

De când a apărut omul şi societatea, a apărut nevoia conştientă de consum şi

nevoia conştientă de producţie.

Legătura dintre aceste două aspecte ale activităţii economice s-a realizat de-a

lungul evoluţiei societăţii prin diferite sisteme economice specifice. Singurul sistem

economic care s-a dovedit a fi viabil până în prezent poartă denumirea de “economie de

piaţă”.

Viitorul ne conduce la ideea unui “sistem-lume, o entitate caracterizată de o

diviziune unică a muncii şi o multitudine de sisteme cultrale2”.

În cadrul raportului de consum – producţie şi al insuficienţei resurselor, omenirea

a creat o ştiinţă care are ca scop eficientizarea acestui raport.

Având în vedere importanţa covârşitoare, „ştiinţa economică” poate fi considerată

cea mai importantă cucerire umană.

2 I.Wallerstein, The Capitalist World Economy, Cambridge, 1984.

Definiţie: Ştiinţa economică este ştiinţa comportamentului uman referitor la

gospodărirea în condiţii optime a resurselor, adică satisfacerea cu resurse limitate şi cu

folosire alternativă a trebuinţelor nelimitate şi în continuă diversificare.

Economia de piaţă şi tranziţia

Economia de piaţă reprezintă sistemul economic cel mai eficient, prin care se

realizează activitatea economică, respectiv are loc transformarea resurselor în bunuri şi

servicii necesare existenţei indivizilor şi societăţii.

Pentru a reuşii să înţelegem importanţa economiei de piaţă, trebuie să analizăm

evoluţia societătii umane. În primul rând este bine de menţionat faptul că omul este o

fiinţă socială neputând trăii şi evolua decât în strânsă cooperare cu semenii săi. Această

necesitate de cooperare a devenit tot mai evidentă datorită dezvoltării şi evoluţiei

societăţii umane, dezvoltare care a condus în final la apariţia:

- proprietăţii private;

- diviziunii internaţionale a muncii1;

- producţiei destinate chimbului – comerţ exterior;

- economiei mondiale – cu diferitele ei stadii de mondializare.

Odată cu adâncirea diviziunii internaţionale a muncii s-a simţit nevoia unui sistem

economic dezvoltat capabil să facă faţă tendinţelor mondiale. Sistemul economic care s-a

impus a fost economia de piaţă. Sistemul economic al blocului comunist s-a dovedit în

scurt timp ineficient, piaţa fiind cea care a evidenţiat necesitatea derulării unui proces de

tranziţie, datorită accentuării decalajelor tehnologice şi a dezechilibrelor

macroeconomice.

În prezent omenirea a găsit o modalitate care să se bazeze pe cointeresare.

Oamenii sunt atraşi în activiatea economică în ideea de a obţine câştig, care ia forma de

profit, iar cei care pun la dispoziţie munca obţin o formă de venit denumit salariu. Prin

această îmbinare de factori materiali şi sociali ia naştere sistemul economic capitalist în

care prin producţie nu se urmăreşte numai asigurarea bunurilor materiale, ci şi realizarea

de profit. Profitul este expresia eficienţei economice care devine problema esenţială

a sistemului economic.

1 Diviziunea internaţională a muncii constă în tendinţa de specializare a agenţilor economici în vederea

participării la circuitul economic global.

În contextul actual cel mai bun exemplu este cel al societăţilor transnaţionale

care investesc, creează capacităţi de producţie pe pieţele unde este cel mai avantajos din

punct de vedere al:

- costului de producţie;

- fiscalităţii (impozite şi taxe);

- controlului valutar;

- resurselor naturale;

- posibilităţii exercitării controlului;

- posibilităţii repatrierii capitalului;

- pieţei de desfacere;

- capitalului uman.

În momentul în care ţara pierde o serie de avantaje comparative societăţile

transnaţionale pleacă, delocalizându-şi producţia în altă zonă mai avantajoasă.

În concluzie putem considera economia de piaţă o modalitate evoluată de

cooperare.

În economia de piaţă principalii protagonişti sunt:

- întreprinsătorul investitor (angajatorul);

- lucrătorul salariat, amândoi având interes în procesul de producţie, scopul

fiind înbogăţirea – eficienţa economică acumulată.

- statul.

Statul se implică în economia de piaţă direct şi indirect.

Indirect prin elaborarea cadrului legislativ în care îşi desfăşoară activitatea

agenţii economici.

Direct prin investiţii şi consum în vederea asigurării echilibrului

macroeconomic.

O trăsătură deosebită a economiei de piaţă este concurenţa, fenomen necesar în

vederea sporirii eficienţei activităţii de producţie, a utilizării factorilor de producţie.

Concurenţa acerbă la nivel global a dus la o selecţie a agenţilor economici, în funcţie de

capacitatea lor managerială şi tehnologică. Astfel se accentuează importanţa ultimului

stadiu al modializării – mondializarea prin investiţii directe de capital – şi a următoarelor

ei efecte imediate:

- transferul de cunoştinţe şi practici manageriale noi;

- transferul internaţional de tehnologie;

- costurile reduse pe care le au ţările în dezvoltare şi ţările dezvoltate care beneficiază de

aceste investiţii directe de capital.

Astfel economia de piaţă a evoluat, pendulând între o formare liberă a preţurilor

pe baza raportului dintre cerere şi ofertă la preţuri de monopol, efect al globalizării care a

stimulat dezvoltarea corporaţiilor transnaţionale şi implicit al monopolurilor

transnaţionale.

Sistemul economic capitalist nu este un sistem economic perfect pentru că:

1. nu asigură o repartiţie echitabilă a bogăţiei pe care o creează;

2. generează nemulţumiri sociale;

3. generează conflicte de muncă.

Trăsăturile economiei de piaţă:

1. Se bazează pe liberalismul economic, care are ca fundament proprietatea

privată;

2. Este o economie concurenţială – expresie a tendinţei agenţilor economici de a

obţine maximum de eficienţă economică;

3. Celula de bază a economiei de piaţă este întreprinderea – este o economie de

întreprindere;

4. Este o economie de profit;

5. Comportamentul agenţilor economici are la bază calcului de eficienţă economică;

6. Este o economie în care intervenţia indirectă şi directă a statului nu afectează

trăsăturile anterioare.

Tranziţia la economia de piaţă în Europa Centrală şi de Est

Un loc special în evoluţia economiei mondiale, îl ocupă procesul de tranziţie la

economia de piaţă – considerată a fi una dintre problemele globale, de a cărei rezolvare

sunt preocupate toate statele indiferent de gradul lor de implicare.

O problemă gravă cu care s-au confruntat toate aceste economii a fost

imposibilitatea de a beneficia de evoluţia rapidă a tehnologiei şi accesul greoi la

informaţii economice vitale. De asemenea, toate aceste economii s-au confruntat cu

dificultăţi în formarea echipelor manageriale, managerii lor fiind pregătiţi să răspundă

cerinţelor economiilor excesiv planificate şi centralizate, unde rolul lor se reducea la

acela de simpli executanţi, aşa încât în momentul tranziţiei nu existau manageri cu

capacitate de decizie pregătiţi pentru o economie liberă.

Economiile în tranziţie, s-au confruntat de asemenea cu formarea noului cadru

instituţional, restructurarea celui existent şi crearea unuia flexibil care să poată fi adaptat

unei economii funcţionale.

Sistemul economic socialist a condus la alocarea ineficientă a resurselor, la

supradimensionarea unor ramuri sau sectoare economice şi la neglijarea altora.

Dezvoltarea socialistă multilaterală nu a ţinut cont de avantajele competitive deţinute de

state în anumite sectoare economice.

Anii ’80 au fost decisivi în evidenţierea dezechilibrelor majore manifestate în

economiile socialiste. Se observau clar disfuncţionalităţile sistemului. Criza economică

căpătat proporţii, manifestându-se în ţări ca Polonia şi Iugoslavia, sub forma unor deficite

bugetare de proporţii, inflaţie sau hiperinflaţie, penurii de produse generalizate, datorii

externe mari. În Ungaria, de exemplu, criza s-a manifestat prin stagnare economică. În

concluzie, sistemul socialist şi-a atins limitele, schimbarea fiind sugerată chiar de către

piaţă.

Reformele economice parţiale, experimentate de ţări ca Polonia, Ungaria şi

Cehoslovacia, în sensul creşterii autonomiei întreprinderilor de stat, sau liberalizării

parţiale a preţurilor, nu au reuşit să îmbunătăţească decât temporar performanţele

economice. Pe termen lung însă, criza s-a adâncit.

Economia socialistă poate fi caracterizată de următoarele aspecte:

 hipercentralizarea activităţilor economice;

 planificarea centralizată a producţiei şi a alocării resurselor;

 preponderenţa proprietăţii de stat şi a monopolului statului în toate domeniile

de activitate;

 practicarea de preţuri fixe, care nu se modificau în funcţie de cerere şi ofertă;

 alocarea administrativă a bunurilor de producţie şi a serviciilor;

 practicarea de cursuri multiple în cadrul comerţului exterior, în funcţie de

interese;

 un sistem de salarizare rigid, stabilit de către stat, care nu reflecta eficienţa;

 ascunderea viciilor de sistem şi a dezechilibrelor macroeconomice.

Treptat s-a constatat că singura soluţie era tranziţia către o economie de piaţă

funcţională. Procesul de tranziţie la o economie de piaţă poate fi abordat diferit, după

cum urmează2:

1. Radicalii (experţii FMI, J. Sachs, D. Lipton) susţin aplicarea rapidă şi

concomitentă a unor programe de stabilizare macroeconomică şi a unei privatizării

rapide. Tratamentul de şoc ar presupune: liberalizarea bruscă a preţurilor pentru a elimina

excesul de masă monetară aflat în circulaţie şi pentru a stimula concurenţa pe piaţa

internă, liberalizarea rapidă a comerţului exterior, introducerea convertibilităţii monedei

după o devalorizare substanţială şi utilizarea sa ca ancoră nominală antiinflaţie şi ca

instrument de stimulare a exportului şi practicarea unei fiscalităţi severe, constând în

primul rând în eliminarea subvenţiilor.

2. Gradualiştii nu consideră necesară liberalizarea imediată a preţurilor, nici

posibilă privatizarea imediată a întreprinderilor de stat. Gradualiştii se împart în mai

multe curente: social-democraţii, adepţii economiei de piaţă, adepţii reformei graduale a

preţurilor, instituţionaliştii şi evoluţioniştii.

2 Ana Bal “Economii în tranziţie”, Editura Oscar Print, Bucureşti, 1997.

Social-democraţii apreciază că eliminarea rapidă a inflaţiei este singura soluţie de

înlăturare a excesului de masă monetară. În ceea ce priveşte privatizarea, ei consideră

importantă, în primul rând, crearea unui cadru instituţional şi legislativ coerent şi apoi

privatizarea efectivă a activelor statului.

Adepţii economiei de piaţă pledează pentru crearea unei economii mixte, intrarea

şi ieşirea liberă de pe piaţă a agenţilor economici, creşterea productivităţii întreprinderilor

mici, calitatea şi disponibilitatea bunurilor de consum, deschiderea economiei naţionale şi

liberalizarea comerţului exterior.

Adepţii reformei graduale a preţurilor propun efectuarea mai întâi a unei revizuiri

administrative a lor, urmată de liberalizarea lor după o perioadă de îngheţare. Consideră

importantă menţinerea timp mai îndelungat a unui control al preţurilor şi al salariilor, al

cursului de schimb, îndeosebi în cazul existenţei unei inflaţii alimentate de costuri.

Principalul argument împotriva liberalizării preţurilor brusc îl reprezintă existenţa unor

structuri monopoliste în economiile în tranziţie.

Instituţionaliştii apreciau că numai liberalizarea preţurilor împreună cu

privatizarea nu crează relaţii de piaţă, ei subliniază rolul instuţiilor economiei de piaţă

(Mc Kinnon, E. Stiglitz, J. Buchanan, R. Boyer).

Evoluţioniştii au subliniat că organizaţiile economice au nevoie de un timp de

adaptare la noile condiţii pentru a-şi schimba comportamentul. Ei pledează pentru politici

de stabilizare şi transformare care să nu distrugă vechile instituţii şi organizaţii care se pot

adapta.

3. Semi-radicalii au formulat ideea concilierii abordării radicale cu cea graduală.

Ei pun accent pe interdependenţa dintre elementele stabilizatoare şi cele de transformare,

vorbind despre necesitatea „simultaneităţii minime”.

4. Dualiştii (J. Kornai) oarecum înrudiţi cu instituţionaliştii, consideră că

economia de piaţă trebuie să se constitue gradual. Asta implică o perioadă de tranziţie în

care sectorul de stat coexistă cu cel privat, cu management diferit.

Tranziţia la economia de piaţă presupune în esenţă, parcurgerea următoarelor

etape:

1. Crearea, consolidarea şi dezvoltarea proprietăţii private, proces esenţial, prin el

asigurându-se descompunerea monopolului de stat, descentralizarea activităţii

economice şi asigurarea autonomiei agenţilor economici. Trecerea proprietăţii de

stat în proprietate privată prin procesul de privatizare.

2. Restructurarea activităţilor economice în vederea eficientizării lor.

3. Asigurarea resurselor de investiţii – crearea, dezvoltarea şi liberalizarea pieţei

capitalurilor, a pieţei monetare şi de credit care să asigure atragerea

disponibilităţilor băneşti în circuitul economic. Definirea unui plan de dezvoltare

pe termen mediu şi lung care să aibă în vedere rolul preponderent al investiţiilor

străine directe.

4. Liberalizarea preţurilor şi a pieţelor.

5. Liberalizarea comerţului exterior.

6. Măsuri care vizează reducerea costurilor sociale, manifestate prin scăderea

standardelor de viaţă, ca urmare a accentuării dezechilibrelor macroeconomice –

şomaj, inflaţie.

O mare parte din etapele prezentate, apar sub formă de recomandări în cadrul

documentului denumit „Consensul de la Washington”, elaborat în colaborare, de experţi

ai Fondului Monetar Internaţional şi Grupului Băncii Mondiale. În document se remarcă

influenţa curentului neoliberal.

Principalele recomandări de politică economică cuprinse în „Consensul de la

Washington” sunt următoarele:

 macrostabilizarea;

 privatizarea şi dereglementarea sectorului de stat;

 reforma proprietăţii;

 implementarea unei discipline fiscale severe, cu scopul menţinerii deficitului

bugetar sub control;

 reformarea sistemului de impozite şi taxe şi reorientarea cheltuielilor publice;

 liberalizarea ratei dobânzii şi a politici monetare şi de credit;

 liberalizarea cursului de schimb;

 liberalizarea investiţiilor de capital;

 liberalizarea şi stimularea comerţului exterior.

În studiile de specialitate nu există un model cadru, care ar putea fi aplicat tuturor

economiilor în tranziţie spre o economie de piaţă funcţională. Deşi există repere comune,

fiecare economie este unică, unicitatea fiind dată de zona geo-politică în care se află, de

nivelul tehnologic, de situaţia resurselor şi nu în ultimul rând de pregătirea socioprofesională

a forţei de muncă.

În concluzie, abordarea procesului de tranziţie diferă de la stat la stat, variind de la

modelul radical al „terapiei de şoc” la modelul „gradual”, ca rezultat al acţiunii factorilor

economici, sociali şi politici interni şi internaţionali.

Tranziţia României la economia de piaţă

În peisajul economiilor în tranziţie, România a avut o poziţie distinctă. După o

relativă stabilitate a sistemului economic şi politic în jurul anilor ’60, anii ’70 aduc o

deschidere a politicii externe a României spre statele occidentale. Această orientare se

materializează în anul 1971, prin aderarea la G.A.T.T. şi în 1972 la F.M.I când România

devine membră cu drepturi depline. O consecinţă firească a fost accesul la tehnologia

avansată, fapt resimţit într-o uşoară revigorare economică urmată de o creştere a nivelului

de trai.

După deschiderea din anii ’70, care a fost salutată de către occident, România

adoptă o poziţie naţionalist-comunistă, eliminând brutal orice dependenţă de finanţarea

externă, fapt ce s-a resimţit în acutizarea crizei economice.

În ultima etapă a anilor ’80, se adânceşte criza economică a sistemului socialist

exprimată prin scăderea productivităţii datorată utilizării ineficiente a factorilor de

producţie, evidenţiată prin pierderile înregistrate în sectorul industrial.

Adâncirea crizei economice s-a materializat la nivelul acelor ani şi prin creşterea

inflaţiei, accelerarea deficitelor bugetare şi acuta penurie de produse de consum de pe

piaţă. Acutizarea crizei a fost favorizată, atât de politica economică dusă în România prin

concentrarea dezvoltării economice pe crearea unor mastodonţi industriali energofagi,

care în lipsa retehnologizării au început să înregistreze pierderi, acestea situându-se la

cca. 17% din totalul industriei, la nivelul anilor ’80.

Poziţia geo-politică a României a influenţat hotărâtor politica externă, politica

comercială, cât şi politicile economice generale. Existenţa unor pieţe de export slab

dezvoltate şi nepretenţioase, a favorizat accentuarea lipsei de competitivitate a produselor

româneşti exportate.

Conjunctura externă, completată de factorii interni specifici, au condus la plasarea

României în 1989 pe o poziţie nefavorabilă din punct de vedere al evoluţiilor economicosociale,

situaţie ce a făcut anevoios procesul de tranziţie.

Obiectivele generale şi reforma economică

Obiectivele pe care România şi-a propus să le atingă în procesul de tranziţie la

econonia de piaţă, au fost:

■ Privatizarea sectorului de stat

■ Încurajarea sectorului privat

■

Liberalizarea preţurilor şi a salariilor, ca măsuri

menite să stimuleze concurenţa

■ Adoptarea aquis-ului comunitar

■ Restructurarea industriei

■ Reforma sistemului financiar-bancar

■ Liberalizarea comerţului exterior

■ Atragerea de investiţii străine directe

■ Reforma politicii monetare, liberalizarea cursului de schimb

O prioritate a tranziţiei a fost modificarea sistemului economic. În acest scop a

fost necesară împlementarea unor măsuri menite să alinieze economia românescă la

standardele unei pieţe dezvoltate:

■ Privatizarea întreprinderilor de stat, liberalizarea preţurilor, a

comerţului exterior şi a pieţei valutare

■ Adoptarea unui program de macrostabilizare

■ Reforme structurale

Procesul privatizării a demarat cu crearea cadrului legislativ necesar transformării

întreprinderilor de stat în societăţi comerciale şi regii autonome. Au fost adoptate astfel în

1990 legea 15, care reglementa transformarea întreprinderilor de stat în societăţi pe

acţiuni şi legea 31, care reglementa transformarea întreprinderilor de stat în regii

autonome. În 1991, legislaţia este completată de legea 58 privind privatizarea.

METODELE DE PRIVATIZARE

■ Metoda „M.E.B.O” – Management & Employee Buy–Out

■ Metoda P.A.S. (programe de acţiune ale salariaţiilor)

■ Licitaţii publice

■ Negocieri directe cu investitori strategici

Privatizarea a întâmpinat greutăţi datorită legislaţiei fiscale nefavorabile. Ne

referim aici la reforma fiscală care a condus la practicarea unor impozite ridicate

(introducerea impozitelor directe pe profit şi pe salarii şi impozitelor indirecte – T.V.A. şi

accize) care au avut ca rezultat scăderea încasărilor bugetare şi implicit creşterea

deficitului fiscal.

Sistemul bancar slab dezvoltat şi corupt a constituit o altă dificultate de depăşit în

procesul de privatizare, băncile defavorizând evident sectorul privat.

Toate aceste dificultăţi au generat lentoarea procesului de privatizare.

Accelerarea privatizării ar fi trebuit să fie susţinută şi de crearea de noi societăţi

comerciale bazate pe atragerea de investiţii străine directe.

Din nefericire, rezultatele nu au fost cele scontate din cauza instabilităţii

legislative, a mentalităţii nefavorabile, instabilităţii economice, birocraţiei şi corupţiei

institiţionalizate.

Cadrul instituţional menit să asigure buna desfăşurare a privatizării a fost creat

începând cu 1991. El a cuprins: Agenţia Naţională de Privatizare, Fondul Proprietăţii de

Stat, Fondul Proprietăţii Private, Agenţia Română de Dezvoltare – cu rol în atragerea

investitorilor străini, Ministerul Privatizării – desfiinţat ulterior şi Autoritatea pentru

Privatizare şi Administrarea Participaţiilor Statului.

Deşi guvernele care s-au succedat după 1989 au manifestat o preocupare

constantă pentru crearea şi modificarea cadrului instiţuţional, rezultatele acestor instituţii

nu au fost pe măsura aşteptărilor, ele nedemonstrându-şi eficienţa.

Ritmul lent al privatizării a determinat după 1996 luarea unor măsuri menite să

accelereze procesul:

 vânzarea activelor în regim de urgenţă;

 demararea procesului de demonopolizare a regiilor autonome şi instituţiilor

publice.

Trebuie subliniat faptul că România la nivelul anului 1990 nu a aplicat nici o

măsură de macrostabilizare. Abia în 1991 s-au conturat primele măsuri ce vizau

reglementarea mecanismelor economiei de piaţă.

Liberalizarea preţurilor a fost excesiv de graduală. Începută în 1990, a continuat

până în 1997 cu toate că şi în prezent unele produse şi servicii sunt încă subvenţionate de

stat.

Gradualizarea excesivă a liberalizării a făcut ca aceasta să nu-şi atingă scopurile

propuse:

 formarea corectă a preţurilor care să reflecte echilibrul dintre cerere şi ofertă;

 eficientizarea activităţii agenţilor economici prin utilizarea optimă a

resurselor.

Efectele gradualismului nu au întârziat să apară ele materializându-se în:

încurajarea agenţilor economici să producă îneficient; împiedicarea liberei formări a

preţurilor (cu rezultat imediat în scăderea competitivităţii externe); devalorizarea

monedei; decurajarea investiţiilor.

Integrarea României în economia mondială înainte de 1989 a fost puternic

restricţionată de plasarea ei în zona de influenţă sovietică. Ca urmare România şi-a

concentrat relaţiile economice externe pe participarea la activitatea CAER. Orientarea

comerţului exterior spre ţările foste socialiste şi în special către URSS, a condus la

dezvoltarea unei industrii necompetitive, bazată pe utilizarea extensivă a factorilor de

producţie. Cu toate acestea produsele realizate erau „absorbite” fără probleme de piaţa

URSS. În final s-a ajuns la izolarea pieţei româneşti de evoluţiile pieţelelor mondiale

reprezentative, România având din ce în ce mai greu acces la tehnologie şi informaţii

economice vitale. După anul 1989, pierderea pieţelor tradiţionale de export a forţat

România să se orienteze către occident, ceea ce a dus la „prăbuşirea” exportului.

Strategia comerţului exterior românesc nu putea face abstracţie de conjunctura

internaţională, la care, fără îndoială, trebuie să adăugăm elementele concrete din

economia reală din România care afectează exportul şi importul românesc: evoluţia

procesului de restructurare şi de privatizare, promovarea investiţiilor directe cu impact

semnificativ în economie, atragerea investitorilor străini, structura ofertei româneşti la

export, valorificarea cadrului juridic extern şi pregătirea profesională.

Este evident că asupra ritmului de dezvoltare a schimburilor comerciale, în

perioada analizată, au acţionat factori interni şi externi, unii dintre aceştia având efecte

pozitive, iar alţii efecte negative.

Dintre factorii interni cu efecte negative asupra ritmului de creştere a

exportului reţinem: blocajul financiar în industrie; subcapitalizarea

întreprinderilor, nivelul ridicat al costului creditului; restrângerea sau

lichidarea producţiei unor produse sau chiar a unor întreprinderi, ca

urmare a reducerii consumului intern sau a unui management

neperformant; ritmul lent al restructurării, retehnologizării şi

privatizării; investiţii reduse pentru crearea de noi produse sau

îmbunătăţirea celor existente, astfel încât să corespundă exigenţelor

pieţei externe; lipsa de experienţă a unor producători cu activitate de

export şi în acest context, o valorificare necorespunzătoare a mărfurilor

pe pieţele internaţionale; o ofertă la export insuficient de diversificată şi

de o calitate care nu este în totalitate adaptată la cerinţele pieţelor

externe, etc.

La aceştia se adaugă şi unii factori interni, din domeniul agricol: restrângerea

suprafeţelor agricole; scăderea randamentelor la hectar; reducerea efectivelor de animale,

etc.

Unul din factorii interni cu influenţă negativă asupra produsului intern brut şi a

producţiei industriale şi agricole se poate considera şi modificarea frecventă a legislaţiei

în domeniul fiscal şi monetar.

Factorii externi care au determinat reducerea PIB, a producţiei

industriale şi implicit a exportului au fost: desfinţarea pieţei CAER,

criza petrolului, crizele financiare din Asia de Sud-Est şi modificarea

preţurilor pe piaţa internaţională.

De menţionat este şi faptul că la creşterea exportului un factor important a fost

dezvoltarea sectorului privat în activitatea de comerţ exterior a României.

Factorii care au determinat modificarea volumului şi orientarea schimburilor

comerciale externe ale ţărilor est-europene, se pot împărţii în factori interni (politici

macroeconomice de stabilizare, reforme structurale, politica comercială şi politica

cursului de schimb) şi factori externi.

În ceea ce priveşte politicile macroeconomice, acestea au influenţat ambele

fluxuri de schimb, de regulă în sens negativ sub aspect cantitativ, în corelaţie cu

reducerea producţiei, reducerea investiţiilor şi scumpirea creditului pe piaţa bancară

internă. Devalorizările iniţiale şi stabilirea unui curs dc schimb fix în unele ţări (Polonia

şi Cehoslovacia, într-un anumit interval de timp), au afectat în mod diferit cele două

curente de schimb, favorizând iniţial exportul şi stăvilind într-o oarecare măsură creşterca

importurilor.

Liberalizarea comerţului exterior, descentralizarea şi trecerea la convertibilitate

parţială internă (deci o liberalizare parţială a accesului la valută) au fost de natură să

stimuleze amplificarea ambelor curente de schimb. Este însă ştiut faptul că, după

declararea sa, convertibilitatea internă nu a putut fi susţinută în mai multe dintre ţările

analizate, pe anumite intervale scurte de timp, fapt ce, desigur, a influenţat negativ

evoluţia fluxurilor comerciale externe.

Dintre factorii externi, trei categorii par a fi jucat un rol decisiv:

1. Schimbarea principiilor de derulare a schimburilor comerciale intra CAER.

Decontările multilaterale în ruble transferabile au fost înlocuite cu decontări în valute

convertibile. Dacă în CAER, calcularea preţurilor se făcea pe baza mediei glisante

cincinale a preţurilor internaţionale, curăţate de influenţele conjuncturale, după 1991 s-a

trecut la utilizarea de preţuri mondiale, ceea ce a dus la căderea parţială a preţurilor la

export. De asemenea, dispariţia subvenţiilor implicite de import, rezultate din sistemul

cursurilor de schimb multiple practicate de aceste ţări, şi din practicarea unor preţuri

extrem de scăzute la importul de combustibil şi materii prime din URSS (ele reprezentau,

desigur, un cost al menţinerii sferei de influenţă sovietice asupra acestor ţări), au afectat

volumul schimburilor lor comerciale. S-a renunţat la stabilirea volumului partizilor de

mărfuri pe seama prevederilor din acordurile comerciale şi de cooperare de lungă durată.

Modificarea principiilor de desfăşurare a schimburilor şi dezintegrarea CAER au

avut un impact negativ mai puternic asupra exporturilor ţărilor est-europene decât asupra

importurilor lor. Mai accentuată a fost această tendinţă în relaţiile cu fosta URSS.

Reducerea mai drastică suferită de exporturile ţărilor est-europene către republicile din

CSI, comparativ cu importurile din acecaşi regiune s-ar explica prin mai multe cauze:

dificultăţile de a efectua plăţi în valute pentru întreprinderile din regiune şi reorientarea

importatorilor sovietici către surse de aprovizionare vestice (îndeosebi pentru bunuri de

consum). Totuşi şi importurile reciproce s-au contractat, importurile din republicile

membre ale CSI suferind o diminuare mai mică, comparativ cu importurile totale de la

ceilalţi parteneri din CAER. Acest fenomen poate fi explicat prin elasticitatea scăzută a

cererii de import faţă de preţ în ţările est-europene, datorită compoziţiei importurilor din

fosta URSS (constituite în proporţie covârşitoare din combustibili şi materii prime,

produse strategice pentru economiile acestor ţări).

2. Fluctuaţiile înregistrate în activităţile de afaceri în ţările vest-europene.

Schimbările în cererea agregată a ţărilor vestice dezvoltate au urmat în perioada

analizată un cic1u. Unificarea Germaniei şi transformarea acesteia în principalul partener

comercial al ţărilor central-europene au constituit un stimulent puternic pentru exporturile

din aceste ţări în primii doi ani ai tranziţiei. Concomitent, intrarea în recesiune a

majorităţii ţărilor vestice începând cu vara anului 1990, resimţită mai acut din 1991, a

fost de natură să exercite presiuni asupra cererii pe pieţele acestora, fapt de natură să

restrângă absorbţia produselor de export est-europene.

Deşi aparent recesiunea din ţările occidentale a redus cererea externă pentru

produsele exportate de ţările est-europene, există analişti care consideră că aceasta nu s-ar

datora însă existenţei unei elasticităţi înalte a cererii pentru aceste produse în raport cu

veniturile. Argumentul acestora este acela că schimbările în structura pe mărfuri a

exporturilor est-europene pe anumite intervale de timp nu sunt similare celor produse în

structura cererii pe pieţele vestice.

3. Modificările de politică comercială cu impact asupra accesului la pieţele

vestice pentru exporturile de produse est-europene.

Impactul diferitelor măsuri de politică comercială ale ţărilor vestice menite să

îmbunătăţească accesul exporturilor est-europene este greu de identificat. Toate ţările esteuropene

au obţinut o serie de concesii comerciale de la ţările industrializate în acest

răstimp. Concesiile includ: acordarea de către CE a unor preferinţe vamale, pentru

Ungaria şi Polonia în 1990, ulterior şi pentru alte ţări, mai întâi în baza SGP, apoi a

acordurilor de comerţ şi cooperare încheiate în perioada 1988-1990 şi în cele din urmă în

baza acordurilor de asociere încheiate în anii 1991-1993.

De asemenea, concesii comerciale au fost acordate ţărilor analizate de către ţările

membre ale AELS, în urma încheierii unor acorduri de liber schimb, precum şi de către

SUA, în principal prin acordarea sau reînnoirea clauzei naţiunii celei mai favorizate. Nu

trebuie omis faptul că România este membru fondator al Organizaţiei Mondiale a

Comerţului (OMC), de la data de 1 ianuarie 1995. Calitatea de membru OMC presupune

acceptarea tuturor acordurilor, înţelegerilor, deciziilor şi memorandumurilor cu caracter

multilateral. Relaţiile economice ale României, ca ţară membră a OMC, cu ţările cu care

nu există încheiate acorduri preferenţiale se desfăşoară pe baza acordurilor

economice/comerciale/de cooperare bilaterale, prin care părţile convin să aplice în

relaţiile dintre ele principiile GATT, respectiv, tratamentul naţiunii celei mai favorizate şi

tratamentul naţional. România a încheiat, în aceste condiţii, acorduri bilaterale cu peste

100 ţări.

Nu sunt puţine opiniile unor economişti vestici, care consideră că menţinerea, în

continuare, a unui protecţionism comercial destul de înalt (chiar dacă disimulat) pentru

exporturile est-europene are o deosebită importanţă pentru ţările în cauză. După cum se

exprima recent un economist occidental, B. Hindley: „protecţia ţărilor occidentale faţă de

exporturile din ţările est-europene reprezintă un factor major de determinare a

specializării internaţionale a acestora, cu implicaţii asupra creşterii economice din aceste

ţări”. Chiar în aceste cercuri economice vestice se consideră exagerată teama autorităţilor

ţărilor vestice de posibila inundare a pieţelor lor de către produse est-europene. După cum

observa cu pertinenţă S. Ostry „exporturile ţărilor est-europene reprezintă o parte atât de

mică din importul ţărilor membre ale OCDE (3-5%), încât impactul lor de ajustare este

de-a dreptul neglijabil şi nu ar trebui să provoace o reacţie atât de violentă pe cât au avuto

firmele şi guvernele din aceste ţări, faţă de acordarea acestor concesii”.

Evoluţia relaţiilor comerciale dintre state, reflectă tendinţa de liberalizare globală

a comerţului internaţional, susţinută de multiplicarea acordurilor regionale, subregionale

şi bilaterale de liber schimb sau crearea de uniuni vamale, în sensul accelerării procesului

de globalizare.

În spiritul acestei tendinţe mondiale, imediat după 1989 toate programele de

reformă economică includeau liberalizarea comerţului exterior. Ea a fost înfăptuită brusc

în majoritatea ţărilor est-europene, încă de la începutul anului 1990, excepţie făcând

Ungaria, care a realizat-o gradual, de la mijlocul anilor ’80. Nu trebuie să uităm însă,

faptul că România, spre deosebire de alte ţări foste socialiste, era membră la GATT,

ONU, FMI şi Banca Mondială încă dinainte de 1989, fapt ce evidenţiază existenţa unei

deschideri către occident.

După 1989 liberalizarea comerţului exterior românesc a fost în concordanţă cu

standardele internaţionale impuse de GATT – OMC. Participarea României în cadrul

negocierilor multilaterale din cadrul GATT şi ulterior OMC, a condus la adoptarea unor

măsuri de liberalizare a comerţului exterior, multe din acestea afectând direct

competitivitatea producătorilor interni.

Dintre măsurile adoptate le enumerăm pe cele care au avut un efect semnificativ

în evoluţia comerţului nostru exterior:

 consolidarea taxelor vamale la produsele industriale la nivelul de 35% în cadrul

Rundei Uruguay, cu excepţia unor produse industriale, care au fost consolidate la

alte niveluri, în contextul Rundei Tokio de sub egida GATT (1973-1979); taxele

vamale la produsele agricole au fost consolidate la niveluri diferite, în general,

sensibil superioare celor de la produsele industriale;

 eliminarea de la 01.01.2000 a taxelor vamale la importul produselor vizate de

Acordul OMC privind tehnologia informaţiei;

 exceptarea de la taxe vamale a produselor făcând obiectul Acordului OMC

privind aeronavele civile;

 reducerea graduală cu 24% a taxelor vamale consolidate la produsele agricole, în

decurs de 10 ani (1995-2004);

 introducerea de contingente tarifare la importul unor produse agricole, cu taxe

vamale sub nivelul consolidat;

 diminuarea subvenţiilor de export admise la 13 categorii de produse agricole cu

14%, în decurs de 10 ani (1995-2004);

 consolidarea regimului în vigoare privind accesul pe piaţa românească şi aplicarea

tratamentului naţional la unele servicii prestate de furnizori străini, iar, în

domeniul serviciilor de telecomunicaţii de bază, asumarea angajamentului de

suprimare a regimului de operator unic pentru telefonia publicã vocală, telegraf şi

telex, începând de la 01.01.2003.

Trebuie subliniat că România şi-a asumat în cadrul OMC angajamente de

liberalizare mai reduse decât ţările dezvoltate, potrivit principiului că ţărilor în curs de

dezvoltare nu li se solicită concesii incompatibile cu nivelul dezvoltării economice.

O direcţie prioritară a politicii de comerţ exterior o constituie participarea activă

la integrarea şi cooperarea economică pe plan regional. România a încheiat un Acord

European de Asociere la Uniunea Europeană. De asemenea, a încheiat un acord de

comerţ liber cu ţările membre ale AELS, participă la Acordul de Comerţ Liber al ţărilor

din Europa Centrală (CEFTA) şi a încheiat acorduri bilaterale de comerţ liber cu

Republica Moldova, Turcia şi Israel. Totodată, ţara noastră participă la cooperarea

economică din zona Mării Negre şi din Europa de Sud-Est.

O direcţie importantă de acţiune o constituie refacerea şi consolidarea prezenţei

produselor româneşti pe pieţele externe, altele decât cele din Europa.

În acest sens politica comercială a României urmăreşte menţinerea unui echilibru

dinamic în balanţa comercială prin promovarea exporturilor. Promovarea exporturilor are

la bază eforturile făcute în vederea creşterii capacităţii industriei româneşti de a produce

mărfuri competitive care să se ridice la standardele internaţionale cu privire la calitate şi

eficienţă în utilizare factorilor de producţie.

În scopul atingerii acestor obiective s-au luat o serie de măsuri de politică

comercială şi de atragere de investiţii străine directe orientate către export. Ritmul lent al

privatizării, al restructurării sectoriale şi nu în ultimul rând existenţa corupţiei şi

birocraţiei au atenuat mult efectele măsurilor luate de guvern în vederea stimulării

exportului.

Măsuri de politică comercială menite să stimuleze exporturile:

 aplicarea unui regim de rambursare a taxelor vamale, plătite pentru factorii de

producţie importaţi şi încorporaţi în produse exportate;

 începând cu 01.01.1998, restricţiile cantitative la export au fost complet eliminate

(în cazul unor produse se practică licenţele de export, cu rol de monitorizare, fără

caracter restrictiv);

 s-a stabilit un sistem de stimulare a realizării de obiective complexe şi a

producţiei cu ciclu lung de fabricaţie, destinate exportului (OG nr.14/1996);

 s-a diminuat la 5% impozitul pe profitul obţinut din activităţile de export (faţă de

25% din alte activităţi);

 acordarea de garanţii pentru participarea la licitaţiile internaţionale;

 acordarea de garanţii pentru creditele de export;

 acoperirea parţială, din resursele bugetului de stat, a cheltuielilor de participare la

târgurile şi expoziţiile internaţionale;

 finanţarea parţială, prin bugetul de stat, a activităţilor de informare comercială a

agenţilor economici, în special a IMM-urilor, de către Centrul Român de Comerţ

Exterior (CRCE);

 acordarea, în unii ani, de subvenţii de export pentru cantităţi restrânse din unele

produse agroalimentare (grâu, porumb boabe, carne de porc şi pasăre), în limitele

permise de OMC;

 crearea de zone libere, care să favorizeze exporturile (Constanţa, Agigea, Sulina,

Galaţi, Brăila, Giurgiu)

Măsurile luate în vederea relansării exporturilor româneşti nu au avut impactul

scontat, fapt evidenţiat de existenţa în continuare a unui sold negativ în balanţa

comercială.

În opinia noastră liberalizarea comerţului exterior s-a produs brutal influenţând

direct competitivitatea producătorilor naţionali.

Liberalizarea cursului de schimb s-a efectuat gradual şi abia la 1 februarie 1998 se

poate discuta de o convertibilitate internă deplină a leului.

Toate aceste măsuri luate de guvernele care s-au succedat după 1989 au avut ca

scop atingerea obicectivelor concrete ale procesului de tranziţie spre o economie de piaţă.

După 17 ani de tranziţie, România este departe de a-şi fi atins obiectivele propuse.

Tranziţia s-a dovedit a fi un proces lung, anevoios, deosebit de complex şi cu costuri

sociale ridicate. Construirea noilor mecanisme ale economiei de piată a înregistrat unele

progrese. Chiar raportul Băncii Mondiale apreciază că România se înscrie într-o tendinţă

generală de liberalizare. Această tendinţă nu s-a asociat însă cu o modernizare suficientă

a economiei româneşti şi cu o creştere considerabilă a performanţelor sale.

Criza economică s-a permanentizat fapt ce a avut ca efect: scăderea PIB;

perpetuarea deficitului bugetar şi comercial; menţinerea unei cote ridicate a inflaţiei,

scăderea calităţii vieţii; polarizarea societăţii fără crearea unei necesare clase mijlocii –

care să menţină echilibrul societăţii; menţinerea în continuare a unui nivel scăzut al

exporturilor.

„Strategia naţională de dezvoltare economică a României pe termen mediu”,

lansată în martie 2000, avea ca obiectiv fundamental crearea unei economii de piaţă

funcţionale, compatibile cu principiile, normele, mecanismele, instituţiile şi politicile

Uniunii Europene. Convergenţa conturată în acest sens se întemeiază pe evaluarea

resurselor şi posibilităţilor, a contextului intern şi internaţional. „Strategia naţională de

dezvoltare economică a României pe termen mediu” răspunde dublului imperativ al

încheierii tranziţiei la economia de piaţă în România şi al pregătirii aderării sale la

Uniunea Europeană, pentru a folosi şansa istorică oferită de decizia Consiliului Uniunii

Europene de la Helsinki din decembrie 1999 de a deschide negocierile de aderare cu

România.

Strategia avea în vedere evaluarea riguroasă a costurilor sociale ale tranziţiei şi ale

promovării reformei, precum şi ale aderării la Uniunea Europeană. Concluzia principală

a Strategiei este că, asigurându-se suportul financiar şi legislativ necesar, prin eforturi

perseverente şi o autentică solidaritate a forţelor sociale, România va putea să

îndeplinească condiţiile esenţiale în vederea aderării la Uniunea Europeană în 2007.

România ca ţară în dezvoltare şi tranziţie la economia de piaţă s-a văzut în situaţia

de a ieşi din dificultate prin dezvoltarea comerţului exterior care să asigure importul de

tehnologie atât de necesar privatizării şi modernizării economiei naţionale şi nu în ultimul

rând obţinerea de resurse valutare necesare realizării importurilor.

O asemenea orientare este rezultatul experienţei multor ţări atât dezvoltate cât şi

în dezvoltare care au transformat comerţul exterior într-un motor al dezvoltării

economice.

Este evident că dezvoltarea primordială a comerţului exterior în vederea

dezvoltării economiei naţionale a fost determinată de faptul că strategia României până în

1989 era orientată pe substituirea importului şi pe promovarea exportului.

De asemenea, nu trebuie uitat şi faptul că după revoluţia din 1989 producţia a

scăzut substanţial şi evident posibilităţile ţării noastre de export.

Într-o asemenea situaţie, când economia trebuia privatizată, retehnologizată şi

restructurată, România trebuia, ca în afară de efortul propriu în condiţiile în care statul nu

mai putea fi implicat în investiţii masive, să se pună accent pe atragerea de capital străin.

Investiţiile străine directe sunt o parte componentă a fluxurilor de capital pe

termen lung şi constitue un factor important al creşterii economice pentru ţările în curs de

dezvoltare.

Investiţiile străine directe constitue un factor important al creşterii economice,

facilitând transferul de tehnologie, forţă de muncă calificată, promovarea competiţiei,

creşterea exporturilor. Ţările în curs de dezvoltare nu întotdeauna beneficiază de

investiţii, iar efectele pozitive ale acestora asupra creşterii economice depind de calitatea

politicilor de mediu, reducând accesul ţărilor în curs de dezvoltare la piaţa internaţională

de capital.

Punerea în aplicare a Strategiei de dezvoltare economică lua în considerare

atragerea unui volum anual de investiţii străine directe de peste 1,8 miliarde dolari.

Uniunea Europeană aprecia că nivelul investiţiilor străine reprezintă un barometru al

încrederii în ţările respective.

În acest sens Guvernul împreună cu Ministetrul Dezvoltării şi Prognozei au

elaborat un program de atragere a investiţiilor străine directe, care se concentra în special

pe prestarea unor servicii gratuite investitorilor, servicii de informare, asistenţă de

specialitate, însoţite de eforturi susţinute în vederea creării unei imagini externe

favorabile. Programul avea la bază o strategie mult mai agresivă – abordarea directă a

investitorilor străini importanţi, cărora li se prezentau proiecte concrete de investiţii.

Proiectele de investiţii realizate de autorităţile române aveau o importanţă deosebită

deoarece ţineau seama de necesităţile de finanţare existente în sectoarele economiei

româneşti.

Guvernul miza pe ideea că existenţa unor programe corelate şi eficiente de

dezvoltare regională va conduce la promovarea investiţiilor străine directe orientate către

export, concomitent cu promovarea investiţiilor interne. Adaptarea procedurilor interne la

standardele internaţionale însoţită de stimulentele acordate vor susţine cu siguranţă

eforturile României în sensul atragerii de capital.

Activităţile de informare şi documentare cât şi accesul investitorilor străini la

structurile guvernamentale de decizie, au fost facilitate prin H.G. nr.159 din 11 ianuarie

2001, prin care s-a înfiinţat departamentul pentru Relaţia cu Investitorii Străini. În acelaşi

timp Guvernul împreună cu ministerele au concurat la definirea clară a domeniilor

strategice pentru atragerea de investiţii străine directe şi la înlăturarea obstacolelor din

calea investitorilor cu privire la legislaţie, contabilitate, servicii bancare şi financiare. În

ceea ce priveşte legislaţia pentru prima dată în perioada post decembristă putem aprecia

poziţia fermă a Guvernului cu privire la menţinerea în vigoare a facilităţilor acordate

investitorilor prin legea 332/2001.

Legea 332/2001 privind acordarea de facilităţi investiţiilor străine directe care

depăşesc 1 milion dolari a creat divegenţe între FMI, Banca Mondială şi Guvernul

României. Cu toate acestea Guvernul şi-a asumat răspunderea pentru legea investiţiilor

străine, lege considerată de altfel de oficialii români ca având o importanţă vitală în

atragerea de capital străin.

Un argument în acest sens poate fi riscul orientării investitorilor străini către ţările

membre ale grupului de la Visegrad, investitorii străini preferând să investească în Cehia,

Ungaria sau Polonia, unde există un regim favorabil al investiţiilor şi să exporte ulterior

produse finite către România, având în vedere faptul că acordul CEFTA scuteşte aceste

exporturi de plata taxelor vamale.

De asemenea este evident faptul că facilităţile care au fost acordate prin legea

investiţiilor străine nu au afectat veniturile la bugetul de stat, iar pe termen mediu vor

permite chiar creşterea acestor venituri.

Legea acordă facilităţi investiţiilor directe cu impact semnificativ în economie (cu

excepţia sectoarelor: financiar, bancar, de asigurări-reasigurări, precum şi a celor

reglementate de legi speciale), adică a căror valoare depăşeşte 1 milion de dolari şi care

contribuie la dezvoltarea şi modernizarea infrastructurii economice realizate numai cu

capital lichid în lei sau în valută liber convertibilă.

Potrivit legii 332/2001, investitorii străini pot transfera în străinătate sumele

obţinute în urma vânzării acţiunilor, părţilor sociale sau a obligaţiunilor, precum şi

sumele rezultate din lichidarea investiţiilor, în condiţiile regimului valutar din România.

Un alt drept de care beneficiază investitorii străini este acela de a transfera în străinătate,

în valuta investiţiei, sumele obţinute cu titlu de despăgubire.

De asemenea utilajele tehnologice, instalaţiile, echipamentele, aparatele de

măsura şi control, produsele de software, achiziţionate din import, exclusiv noi, necesare

realizării investiţiei, sunt exceptate de la plata taxelor vamale.

Bunurile achiziţionate din import sau din România, exclusiv noi, necesare

realizării investiţiei beneficiază de amânarea plăţii TVA potrivit reglementarilor în

vigoare, respectiv până la data de 25 a lunii următoare datei de punere în funcţiune a

investiţiei.

Sunt exceptate de la plata taxelor vamale materiile prime nerealizate în ţară şi

componentele importate, folosite efectiv în producţia proprie, pe o perioada de doi ani

calculată de la data punerii în funcţiune a investiţiei.

Societăţile comerciale noi, constituite după intrarea în vigoare a acestei legi, în

care au fost realizate investiţii, sunt scutite de la plata impozitului pe profit pe o durata

de 5 ani de la data punerii în funcţiune a investiţiei. Investiţiile realizate în condiţiile

acestei legi beneficază de utilizarea amortizării accelerate, definite conform Legii

nr.15/1994, iar investiţiile noi, a căror valoare depăşeşte 10 milioane dolari sau

echivalentul în lei sau alte valute convertibile, conform proiectului de investiţie şi

Planului de afaceri, pot fi prezentate Departamentului pentru Relaţiile cu Investitorii

Străini din cadrul Guvernului în vederea obţinerii de facilităţi suplimentare ce pot fi

negociate şi supuse de Guvern spre aprobare Parlamentului sub forma de lege.

În cazul în care se va constata că prevederile legii nu au fost respectate şi

investitorul a furnizat anumite informaţii neconforme cu realitatea, Ministerul Dezvoltării

şi Prognozei va iniţia procedurile de retragere a facilităţilor acordate şi va sesiza organele

fiscale pentru a fi stabilit cuantumul sumelor ce urmează a fi plătite, reprezentând

contravaloarea facilităţilor de care a beneficiat investitorul, precum şi penalităţile aferente

întârzierii plăţii taxelor şi impozitelor care ar fi trebuit achitate în absenţa acestor

facilităţi.

În condiţiile în care investiţiile se lichidează voluntar într-o perioada de timp mai

mică decât dublul celei pentru care investitorul beneficiază de facilităţi, acesta va fi

obligat să plătească impozitele stabilite pe întreaga durată de funcţionare a investiţiei,

precum şi penalităţile aferente întârzierii plăţii taxelor şi impozitelor care ar fi trebuit

achitate în absenţa acestor facilităţi. Penalităţile vor fi calculate pentru perioada scursă

între momentul în care taxele şi impozitele ar fi trebuit plătite şi momentul constatării

nerespectării prevederilor acestei legi.

Promovarea investiţiilor prin elaborarea unor materiale promoţionale şi prin

intermediul internet-ului a fost de asemenea, o mişcare inteligentă a Guvernului, care a

dat dovadă de transparenţă. Reluarea relaţiilor cu instituţii internaţionale din domeniul

investiţiilor străine, respectiv Asociaţia Mondială a Agenţiilor de Promovare a

Investiţiilor Străine, Asociaţia Agenţiilor de Promovare a Investiţiilor Străine din ţările

CEFTA, Reţeaua IPANet coordonată de MIGA/Banca Mondială şi OPIC, împreună cu

reluarea participării României la programele internaţionale cu privire la stimularea

activităţii investiţionale vor duce cu siguranţă la atragerea fluxului investiţional atât de

necesar ţării noastre în vederea sprijinirii procesului de tranziţie.

Putem afirma că Uniunea Europeană poate fi în măsură de a acorda consultanţă în

domeniul atragerii de investiţii străine directe. Această afirmaţie este clar susţinută de

influxul anual de investiţii străine directe atras de Uniunea Europeană, intrări ce o

situează pe locul III în lume după SUA şi Japonia.

România a creat un mecanism de monitorizare a fluxurilor de investiţii străine

directe, sistem creat în conformitate cu practicile OCDE.

În 2002 au fost puse bazele unui „Cod de Atragere a Investiţiilor” care urmărea

orientarea influxului de investiţii străine directe către: zonele speciale, zonele

defavorizate, zonele libere – în scopul susţinerii unei dezvoltări regionale uniforme şi a

exportului. Acest „Cod” includea un set de facilităţi fiscale suplimentare, asistenţă

guvernamentală privind completarea sau reabilitarea infrastructurii necesare investiţiei şi

oferirea de programe de dezvoltare a resurselor umane, în funcţie de specificul locurilor

de muncă ce vor fi create.

De asemenea s-a avut în vedere modificarea unor reguli contabile care să asigure

o mai bună funcţionare a societăţilor cu răspundere limitată şi trecerea treptată la un

regim opţional în ceea ce priveşte Standardele Internaţionale de Contabilitate pentru

IMM-uri.

Eforturile României în scopul atragerii investitorilor străini sunt susţinute de o

serie de avantaje importante pe care investitorii străini nu le pot trece cu vederea. Putem

aminti faptul că România este membră NATO, iar de la 1 ianuarie 2007 este membră a

Uniunii Europene. Pe lângă aceste aspecte, nu pot fi neglijate nici avantajele comparative

pe care le deţine România, respectiv forţă de muncă ieftină şi calificată, resurse naturale,

impozitul unic pe profit (16%), acces la importante rute de transport (facilităţi extinse de

navigaţie maritimă şi fluvială: portul Constanţa este cel mai mare port la Marea Neagră;

canalul Rhin–Main–Dunăre oferă posibilitatea de acces la noi rute de navigaţie de la

Marea Neagră la Marea Nordului), reţea de cale ferată în lungime de 11.380 km, dintre

care 3.866 km sunt electrificaţi; reţea de şosele în lungime de 72.816 km (din nefericire

atât calea ferată cât şi drumurile necesită investiţii în vederea reabilitării). De asemenea,

piaţa de 22 milioane de locuitori reprezintă un real avantaj alături de poziţia geografică,

România fiind amplasată la confluenţa unor importante artere comerciale şi pieţe

emergente (Ţările Europei de Est, Orientul Mijlociu, ţările CIS) care oferă acces la o

piaţă de 200 milioane de consumatori pe o rază de 1000 km.

Se poate remarca că în procesul de tranziţie România nu a fost singură fiind

sprijinită de Uniunea Europeană şi de organizaţii internaţionale precum Banca Mondială

şi Fondul Monetar Internaţional. Asistenţa acordată României de către Uniunea

Europeană s-a concretizat în „Parteneriatul de aderare” („catch-up facility”) compus din

fondurile PHARE, ISPA şi SAPARD.__

Structura şi funcţionalitatea economiei de piaţă

Activitatea economică este o activitate specific umană prin care se urmăreşte

satisfacerea trebuinţelor indivizilor în limita resurselor existente. Eficientizarea activităţii

economice în sine s-a încercat prin diferite sisteme economice, singurul care s-a dovedit a

fi viabil până în prezent este sistemul capitalist – economia de piaţă. Este singurul sistem

economic care reuşeşte prin mecanismele pieţei să menţină un echilibru între cerere şi

ofertă şi totodată eficientizarea continuă a procesului de producţie în vederea utilizării cât

mai eficiente şi raţională a factorilor de producţie în vederea obţinerii de profit (expresia

eficienţei economice).

Principalii participanţi la activitatea economică în cadrul unei economii de piaţă

sunt oamenii în diferitele lor forme de organizare:

 salariaţi

 agenţi economici

 statul

La baza dezvoltării activităţii economice stau aspecte obiective (resursele

economice, factorii de producţie) şi aspecte subiective (acţiunea agenţilor economici).

Factorii de producţie

Factorii de producţie reprezintă totalitatea elementelor care participă la

producerea de bunuri şi servicii.

Principalii factori de producţie sunt: elemente naturale, munca, capitalul,

progresul ştiinţific şi tehnic, abilitatea şi priceperea producătorului (factorul

managerial).

Diversificarea şi dezvoltarea factorilor de producţie se realizează în strânsă

legătură cu dezvoltarea economică a statelor şi nu în ultimul rând cu capacitatea

inovatoare a agenţilor economici.

Procesul de multiplicare şi diversificare a factorilor de producţie are două

consecinţe imediate:

 sporirea şi diversificarea bunurilor de consum şi a serviciilor

 perfecţionarea calitativă a factorilor de producţie

Progresul tehnologic este elementul esenţial care accelerează diversificarea şi

multiplicarea factorilor de producţie.

Sporirea rolului cercetării ştiinţifice în ţările dezvoltate a avut un impact deosebit

asupra factorilor de producţie şi a eficientizării utilizării lor. Descoperirile ştiinţifice au

condus la accelerarea procesului internaţional de transfer de tehnologie în special către

ţările în dezvoltare, proces susţinut de fluxurile de investiţii străine directe. Pe lăngă

avantajul diversificării factorilor de producţie, dezvoltarea economică a condus şi la

utilizarea lor pe criterii ecologice, mergându-se pe ideea unei dezvoltări economice

durabile, care să asigure protejarea naturii şi a individului.

În procesul de producţie putem deosebi două modalităţi de creştere:

1. O creştere extensivă – în care creşterea cantităţii de bunuri rezultate în urma

procesului de producţie se realizează prin utilizarea unei cantitaţi din ce în ce mai mari de

resurse.

2. O creştere prin utilizarea intensivă a factorilor de producţie, creştere care are

ca rezultat sporirea cantităţii de bunuri obţinute cu aceaşi catitate de resurse. Are loc

maximizarea efectelor obţinute concomitent cu minimizarea consumului.

Natura

Iniţial se rezuma la pământ, dezvoltarea economică a condus la încorporarea

tuturor elementelor naturale brute care stau la baza producerii de bunuri şi servicii. În

această categorie intră: solul, subsolul, apa, resursele minerale, lemnul, râurile, marea,

oceanul. Factorii de producţie pe care îi oferă natura sunt limitaţi, singura soluţie este

extinderea activităţii economice în cosmos – apariţia a noi surse şi factori de producţie.

Dezvoltarea accentuată a activităţii economice, pe de o parte şi a tehnologiilor

folosite, pe de altă parte, ridică noi probleme în ceea ce priveşte factorul de producţie

natura. Este vorba de poluare, de depăşirea limitelor echilibrului ecologic.

Principalii factori care au condus la sporirea solicitărilor umane asupra

ecosistemului sunt:

 creşterea producţiei economice susţinută şi stimulată de politicile publice;

 tehnologiile poluante;

 lipsa cadrului legislativ necesar;

 scăderea puterii statelor în faţa presiunilor corporatiste.

Toate acestea conturează un aspect fundamental, de o importanţă vitală pentru

existenţa omenirii – protecţia mediului natural.

Obiectivul (privind protecţia mediului) poate fi atins astfel:

 Crearea cadrului legislativ necesar, care să asigure un progres economic bazat pe

tehnici şi tehnologii nepoluante;

 Susţinerea şi promovarea de către stat a programelor de dezvoltare durabilă care să

ţină seama de mediul înconjurător;

 Aplicarea acestor principii la nivel mondial, nu numai în ţările dezvoltate.

Munca

Munca este acţiunea conştientă, specific umană, în scopul satisfacerii trebuinţelor,

în cadrul căreia sunt folosite aptitudinile, experienţa şi cunoştinţele omului. Munca în

prezent se manifestă prin consum de energie intelectuală şi fizică, spre deosebire de

începuturile existenţei umane când în exercitarea muncii predomina forţa.

În prezent datorită creşterii complexităţii proceselor de producţie, este necesară

pregătirea permanentă a forţei de muncă, lucru care duce de multe ori la nemulţumiri

sociale (şomaj, scăderea nivelului de trai). S-a ajuns aproape la o pregătire continuă a

forţei de muncă în scopul de a face faţă schimbărilor care au loc în economia mondială

atât din punct de vedere tehnologic cât şi managerial. Transnaţionalitatea vieţii

economice a obligat individul la o mobilitate sporită.

Munca este şi va fi în continuare factorul determinant, activ, al procesului de

producţie, deoarece prin muncă se realizează folosirea celorlalţi factori de producţie,

perfecţionarea şi combinarea lor cât mai eficientă.

Orice progres este înregistrat de societate se datorează omului şi implicit al

factorului muncă.

Capitalul

Capitalul reprezintă totalitatea bunurilor rezultate din procesele de producţie

anterioare, care sunt folosite pentru producerea de alte bunuri şi servicii.

În principiu bunurile care constituie capitalul (maşini, utilaje, materii prime, materiale,

combustibil, etc.) nu pot fi consumate direct, ci doar după o eventuală prelucrare în

procesul de producţie.

Rolul esenţial al factorului de producţie „capital” a fost eficientizarea şi

raţionalizarea activitătii de producţie, rezultatul fiind apariţia unor produse noi calitativ

superioare, care încorporau cantităţi mai mici de factori de producţie.

Procurarea sau cumpărarea bunurilor care devin capital se numeşte investiţie.

Investiţiile au ca scop transformarea banilor în capital care îmbracă două forme:

 capital fix (maşini, utilaje, clădiri)

 capital circulant (materiile prime, materiale, combustibil)

Capitalul fix participă la mai multe procese de producţie, în timp se uzează fizic

şi moral şi se recuperează treptat.

Amortizarea reprezintă procesul de recuperare al capitalului fix. Amortizarea

devine în timp o sumă de bani prin care se finanţează înlocuirea capitalului fix uzat sau

depăşit moral – cu eficienţă scăzută.

A = V + d – r T

A = suma anuală a amortizării;

V = costul iniţial al capitalului fix;

d = cheltuieli cu modernizarea şi întreţinerea mijloacelor fixe;

r = valoarea reziduală;

T = timpul de funcţionare al capitalului fix.

Din amortizarea anuală se deduce cota de amortizare, care intră ca o sumă fixă în

costul total (CT).

C A a = T ∙ 100

Capitalul circulant parcurge un singur proces de producţie (se consumă integral)

transformându-se în bunuri destinate vânzării.

În prezent factorul capital este influenţat de direct de tendinţele de regionalizare şi

globalizare.

La nivelul „pieţei comune” – libera circulaţie a factorilor de producţie poate

conduce la pierderea avantajelor comparative şi atractivităţii pieţelor.

Progresul ştiinţific şi tehnic

A apărut ca factor de producţie în economiile moderne sub forma de noi

tehnologii, generând creşterea eficienţei utilizării factorilor de producţie.

Treptat a apărut în econmie termenul de „inteligenţă artificială”, care s-a

concretizat în practică prin automatizarea procesului de producţie.

Progresul ştiinţific şi tehnic s-a manifestat şi în domeniul energetic prin apariţia

unor surse noi de energie (energia nucleară).

Practic factorul ştiinţific şi tehnic a condus la utilizarea în cantităţi mai mici a

celorlalţi factori. Munca este un factor a cărei întrebuinţare a scăzut treptat în procesul de

producţie.

Factorul managerial - abilitatea şi priceperea întreprinzătorului

Factorul managerial s-a impus pe măsura creşterii complexităţii activităţii

economice şi a concurenţei la nivel global. Factorul managerial se referă la simţul de

iniţiativă în afaceri, la disponibilitatea de asumare a unui risc, la capacitatea de a combina

factorii de producţie în vederea obţinerii şi lansării pe piaţă de noi produse, la capacitatea

de a găsi noi forme de promovare şi noi pieţe de desfacere pentru produsele obţinute.

Aceste abilităţi se sprijină pe cunoştinţe manageriale şi pe tehnici moderne de

prelucrare a informaţiei.

Agenţii economici – Societăţile comerciale

Agenţii economici sunt pricipalii subiecţi ai activităţii economice, ei participă la

activitatea economică în calitate de:

 producători – combinând factorii de producţie în vederaa obţinerii de bunuri şi

servicii;

 consumatori – de bunuri şi servici;

 intermediari – între consum şi producţie.

Într-o economie de piată agenţii economici sunt reprezentaţi de:

1. gospodării sau menaje

2. întreprinderi şi firme

3. instituţii guvernamentale – statul

4. agenţi economici externi

1. Gospodăriile sau menajele reprezintă o persoană sau un grup de persoane care

în general constitue o familie. În calitate de agent economic gospodăria are două funcţii

importante în activitatea economică:

a. furnizează unul dintre cel mai important factor de producţie – munca şi uneori

factorul de producţie - capital;

b. este principalul consumator de bunuri şi servicii oferite pe piaţă.

În principal, într-o economie, gopodăriile sunt iniţiatoarele fluxurilor de factori de

producţie, a fluxurilor de cheltuieli care se materializează în consumul de bunuri şi

servicii şi a economisirii unei părţi din venituri.

2. Întreprinderile şi firmele constitue un grup deosebit de important de subiecţi

ai activităţii economice datorită deţinerii factorului capital. Împortanţa firmelor decurge

din calitatea lor de investitori care generează importante fluxuri economice:

a. dezvoltarea activităţii economice în ansamblu – creşterea şi diversificarea

bunurilor şi serviciilor, ca rezultat al accelerării procesului productiv;

b. crearea de locuri de muncă şi de surse de venituri – scăderea şomajului şi

sporirea nivelului de trai.

c. eficientizarea utilizării factorilor de producţie în scopul maximizării

producţiei şi a profitului.

O firmă poate fi proprietatea unei persoane sau a unui grup de persoane. În

România conform legislaţie comerciale în vigoare „societăţile comerciale” se grupează în

trei categorii:

 societăţi de persoane

 societăţi de capitaluri

 socieţăţi cu răspundere limitată

Societăţile de persoane – pot fi societăţi în nume colectiv şi societăţi în

comandită simplă. Societatea în nume colectiv este formată din doi sau mai mulţi

asociaţi, care răspund pentru obligaţiile contractate de societatea lor, în mod solidar şi

nelimitat. Societatea în comandită simplă poate fi alcătuită din două categorii diferite de

asociaţi: comanditari şi comanditaţi.

Comanditarii răspund faţă de obligaţiile contractate de societate numai în limita

aportului lor de capital şi nu exercită acte de conducere în societatea respectivă.

Comanditaţii răspund solidar şi nelimitat (cu întreaga lor avere) faţă de obligaţiile

societăţii şi participă direct la conducerea societăţii.

Societăţile de capital – pot fi societăţi pe acţiuni şi societăţi în comandită pe

acţiuni.

Societăţile pe acţiuni au o singură categorie de asociaţi, capitalul este divizat în

părţi – denumite acţiuni. Răspunderea posesorilor de acţiuni (a acţionarilor) este limitată

la valoarea acţiunilor deţinute. Acţiunile sunt negociabile şi liber transmisibile

(nominative – înregistrate şi la purtător).

Societăţile în comendită pe acţiuni au două categorii de asociaţi: comanditari şi

comandiţi – fiecare având răspunderi diferite.

Societăţile cu răspundere limitată – au o singură categorie de asociaţi care

răspund faţă de obligaţiile contractate de societate în limita capitalului social deţinut.

3. Instituţiile guvernamentale sunt agenţi economici în cadrul unei economii de

piaţă, în special ca urmare a implicării directe în activitatea economică. Statul este unul

dintre participanţii la activitatea economică în cazul unei economii de piaţă. El poate

influenţa economia prin elaborarea cadrului legislativ de desfăşurare a activităţii

economice şi prin intervenţia sa directă şi indirectă în vederea menţinerii echilibrului

macroeconomic.

4. Agenţii economici externi pot fi firme străine (STN), state străine sau

organisme economice internaţionale.

Agenţii economici externi influenţează activitatea economică internă prin

activitatea deşfăşurată pe teritoriul ţării prin:

 investiţii directe şi creditele;

 comerţ internaţional – în special dezvoltarea comerţului internaţional pe

baze nediscriminatorii.

Proprietatea şi libertatea de acţiune a agenţilor economici

Proprietatea este un contract social care exprimă raporturile ce se stabilesc între

oameni referitor la bunurile materiale, spirituale şi de altă natură.

Poziţia de proprietar presupune exercitarea mai multor atribute:

 dreptul de posesiune;

 dreptul de folosinţă (dreptul de a utiliza bunurile cum crede de cuviinţă în

interesul său);

 dreptul de dispoziţie (dreptul de a le înstrăina prin vânzare, de a le lăsa

moştenire);

 dreptul de uzufruct (dreptul de a beneficia de rezultatele obţinute din

folosirea bunurilor aflate în proprietate).

Esenţa libertăţii economice este exercitarea deplină, de către agenţii economici, a

tuturor atributelor proprietăţii. Libertatea economică se manifestă prin acţiunile agenţilor

economici: angajarea salariaţilor; adoptarea de decizii cu privire la dezvoltarea sau

restrângerea activităţii economice; asumarea riscului economic.

Manifestarea liberei iniţiative în economia de piaţă, presupune existenţa unei baze

economice – obiectul proprietăţii – şi a unei baze juridice – dreptul de proprietate.

Acţiunile agentului economic sunt stimulate în principal de dreptul la uzufruct,

dreptul de a beneficia de profitul rezultat. Proprietatea stimulează iniţiativa,

responsabilitatea, competenţa şi competiţia în activitatea economică, aceasta fiind una din

principalele cauze care a permis atingerea actualului nivel de dezvoltare economică.

Economia de piaţă bazându-se pe pluralismul formelor de proprietate, având în

centrul lor proprietatea privată, este o economie de competiţie, ceea ce are un efect

pozitiv asupra creşterii producţiei, sporirii calităţii produselor şi serviciilor, promovării

progresului tehnic în vederea utilizării cât mai eficiente a factorilor de producţie.

Piaţa, concurenţa şi preţul

Piaţa şi concurenţa

Prin piaţă se înţelege întâlnirea la un anumit moment dat şi într-un anumit loc a

consumatorului, a nevoilor şi dorinţelor sale, exprimate prin cerere, cu posibilităţile

producătorului, exprimate prin ofertă. Sintetic piaţa este „spaţiul economic” unde se

întâlneşte cererea cu oferta. În urma întâlnirii rezultă un preţ şi un nivel cantitativ de

tranzacţie.

Clasificarea pieţelor

Pieţele se clasifică în funcţie de următoarele criterii: extinderea(întinderea),

durata şi specificul tranzacţiei.

În funcţie de întinderea spaţială sunt cunoscute: pieţe locale, naţionale,

regionale şi piaţa mondială (este eterogenă şi reprezintă ansamblul tranzacţiilor care au

loc între agenţii economici de pe glob). În cadrul acestor pieţe se conturează pieţe

specializate pe anumite produse: piaţa minereurilor; piaţa cerealelor.

Din punct de vedere al funcţionării în timp pieţele se împart în:

 pieţe cu perioadă foarte scurtă de funcţionare: pe aceste pieţe producţia şi respectiv

oferta nu pot varia – produse sezoniere.

 pieţe cu perioadă scurtă de funcţionare: pe aceste pieţe producţia oferită poate varia,

dar numai în cadru aceloraşi capacităţi de producţie.

 pieţe cu perioadă lungă de funcţionare: pe aceste pieţe producţia variază datorită

sporirii capacităţilor de producţie.

Din punctul de vedere al tranzacţiilor se pot distinge mai multe pieţe cu un

oarecare grad de interdependenţă între ele, cu destule conexiuni, deoarece ansamblul lor

reprezintă ansamblul activităţilor economice din economia de piaţă.

Economia de piaţă este alcătuită din: piaţa de mărfuri şi servicii; piaţa de

capital; piaţa muncii; piaţa monetară şi de credit; piaţa valutară.

Piaţa de mărfuri şi servicii este cea mai veche piaţă, asigură satisfacerea

trebuinţelor indivizilor, fiind spaţiul economic unde se întâlnesc cererea şi oferta de

bunuri şi servicii şi se formează liber preţul pe baza cererii şi ofertei.

Piaţa de capital este specifică economiei de piaţă. Este piaţa pe care se asigură

mişcarea capitalurilor sub formă de acţiuni şi alte hârtii de valoare. Pe această piaţă banii

se pot foarte uşor transforma în capital (prin cumpărarea de acţiuni) şi capitalul în bani

(prin vânzarea de acţiuni) pentru a putea migra în alte activităţi prin cumpărarea altor

acţiuni sau prin efectuarea de investiţii directe. Investiţiile directe constau în

achiziţionarea pachetului de acţiuni de control, în cumpărarea unor întreprinderi sau în

construirea lor pe loc gol în străinătate. Majorarea unei filiale externe sau un împrumut

acordat acesteia de către firma mamă, reprezintă, de asemenea, forme de investiţii directe

externe.

Piaţa muncii este o piaţă specifică economiei de piaţă, pe această piaţă se vinde

şi se cumpără factorul de producţie muncă. Particularităţile aceste pieţe sunt legate de

faptul că purtătorul factorului de producţie munca este o fiinţă umană.

Piaţa monetară şi de credit – este legată de mişcarea masei monetare, de

atragerea în circuitul economic a resurselor băneşti temporar disponibile prin intermediul

sistemului de credit. Moneda şi creditul constitue două elemente de maximă importanţă

în economia de piaţă.

Piaţa valutară vânzarea şi cumpărarea monedelor străine pe piaţa naţională,

cursul fiind determinat de puterea de cumpărare şi de cererea şi oferta respectivei

monede. Puterea de cumpărare a unei monede: cantitatea dintr-un bun sau serviciu ce

poate fi cumpărată la un moment dat cu acea monedă pe plan intern sau extern.

Raporturile economice pe care le prezintă piaţa se află într-un sistem de

concurenţă. Sistemul de concurenţă este propriu economiei de piaţă deoarece el este

determinat de liberalismul economic, generat de proprietatea privată şi de pluralismul

formelor prin care ea se manifestă.

Sistemul concurenţei

Sistemul concurenţei acordă fiecărui agent economic libertatea să producă şi să

vândă ceea ce îl avantajază şi să cumpere ceea ce consideră că îi satisface în cea mai

mare măsură trebuinţele. Concurenţa permite agenţilor economici să efectueze

operaţiunile economice în condiţiile cele mai avantajoase din punctul lor de vedere, ceea

ce se răşfrânge benefic asupra întregii activităţi economice. În condiţiile sistemului de

concurenţă cumpărătorul alege produsul cu cel mai bun preţ, determinând producătorii

să-şi concentreze eforturile în vederea combinării cât mai eficiente a factorilor de

producţie în vederea obţinerii unor prodse superioare calitativ la un preţ mai mic.

În concluzie sistemul concurenţial conduce la eficientizerea activităţii economice

în ansamblu, printr-un proces sever de „selecţie economică” în rândul agenţilor

economici.

În evoluţia sistemului concurenţei putem distinge două perioade distincte:

 O perioadă în care producţia şi schimbul se efectuau în cantităţi relativ mici,

perioadă premergătoare mondializării prin comerţ exterior. Schimburile la nivel

internaţional erau reduse, piaţa se caracteriza prin existenţa unei concurenţe

libere, „mâna invizibilă a pieţei” regla întreaga activitate economică. Este

perioada când pieţele se caracterizau prin existenţa unui număr mare de ofertanţi

de putere economică aproximativ egală, astfel preţul se forma în mod independent

de piaţă.

 Următoarea perioadă se caracterizează prin reducerea numărului agenţilor

economici şi creşterea forţei lor economice. Este perioada în care au loc acţiuni în

vederea liberalizării comerţului internaţional şi a fluxurilor intrenaţionale de

capital. Această perioadă a fost propice dezvoltării societăţilor transnaţionale şi

apariţiei treptate a monopolurilor transnaţionale, elemente care au determinat

îngrădirea liberei concurenţe. Mondializarea prin investiţii externe de capital

caracterizată prin libertatea de mişcare a factorului de producţie capital a adâncit

şi mai mult diferenţele în ceea ce priveşte capacitatea concurenţială a agenţilor

economici de pe glob. La nivel legislativ ţările dezvoltate au încercat să ia măsuri

în vederea eliminării de pe piaţă a unor poziţii monopoliste. Un exemplu în acest

sens este legea Antitrust din SUA (1936). Datorită faptului că John D. Rockefeller

(Standard Oil) domina economia petrolului şi sufoca concurenţii mai mici prin

practicarea chiar a unor preţuri de dumping, SUA a introdus această lege care

urma să aibă ca efect împărţirea Standard Oil în 35 de societăţi autonome. Legea

stabilea un plafon maxim la care se putea dezvolta societatea astfel încât să nu

afecteze concurenţa. În situaţia actuală ne întâlnim des pe piaţa mondială cu

situaţii în care dezvoltarea unor corporaţii transnaţionale nu numai că au dobândit

o poziţie de monopol pe o piaţă ci au devenit monopol transnaţional. Monopolul

transnaţional presupune ca cel puţin două unităţi situate în state diferite să deţină

o poziţie cheie într-un anumit domeniu. La acelaşi rezultat se ajunge atunci când

două societăţi încheie o anumită înţelegere cu privire la împărţirea pieţei externe,

la politica internaţională a preţurilor.

Cerere, ofertă, preţ

Cererea totală a unei mărfi este egală cu suma tuturor cantităţilor cerute de

consumatori din marfa respectivă.

Oferta totală a unei mărfi este egală cu suma producţiilor individuale.

Preţul reprezintă cantitatea de bani pe care cumpărătorul o plăteşte în schimbul

unei unităţi din bunul tranzacţionat.

O - oferta

P - preţul

Q – cantitatea produsă

E - echilibrul

q1 q2 q3 q4 q5

Funcţiile preţului:

- funcţia de evaluare a fluxurilor, a circuitului economic în ansamblu

- evidenţiază tensiunea dintre resurse şi nevoi

- funcţie informaţională

- principalul instrument prin care producătorul îşi recuperează cheltuielile

- factor de redistribuire a veniturilor şi patrimoniului

- limitează accesul persoanelor şi categoriilor de persoane la bunuri economice

Echilibrul se obţine în momentul în care cererea este egală cu oferta (E). În

punctul E se obţine de asemenea şi preţul de echilibru. Creşterea ofertei nu antrenează în

mod automat şi creşterea cererii, reducerea ei sporeşte cererea. Oferta va fi reprezentată

întotdeauna de o linie cu aplecare spre dreapta, iar cererea de o linie cu aplecare spre

stânga.

Importanţa echilibrului este foarte mare pentru producătorii din domeniul

produsului respectiv, pe baza acestei informaţii, pe care o oferă piaţa, ei vor lua deciziile

privind cantităţile ce urmează să fie produse.

Echilibrul pieţei este dinamic datorită elasticităţii cererii, producătorul fiind nevoit

să introducă corecţii în deciziile sale.

Elasticitatea cererii este determinată de doi factori:

 de disponibilităţile băneşti ale cumpărătorului

 de preţ

Cunoaşterea marjelor de elasticitate ale cererii este foarte importantă pentru

vânzător deoarece ele stabilesc dacă el poate sau nu să-şi sporească încasările prin

majorarea preţurilor.

Oferta depinde direct de cost. Costurile sunt formate din preţurile de achiziţie a

factorilor de producţie care la rândul lor depind de cerere. Trebuie subliniat că cererea de

factori de producţie derivă din cererea de produse şi servicii fabricate prin intermediul

acestor factori. Variaţia preţurilor la factorii de producţie generează o modificare a cererii

de factori de producţie.

În această logică un loc central îi revine elasticităţii cererii şi a ofertei faţă de preţ.

Ea poate fi măsurată prin intermediul mişcărilor pe care le înregistrează raportul dintre

cantitatea cerută sau oferită (Q) şi preţ (P). Raportul este cunoscut sub denumirea de

coeficient de elasticitate (E):

E = %(Q) / %(P)

E ΔQ ΔP cp = – Qo : Po

E ΔQ ΔP op = + Qo : Po

ΔQ – reprezintă modificarea cantităţii cerute/oferite;

ΔP – reprezintă modificarea preţului;

Qo – cantitatea iniţială; Po – preţul iniţial.

Coeficientul de elasticitate poate indica:

 cerere sau o ofertă elastică când raportul este supraunitar E > 1

 cerere sau o ofertă rigidă când raportul este subunitar E <>

 cerere sau ofertă cu elasticitate unitară când E = 1

E <>

Q O

Elasticitate – CERERE

E > 1

E = 1

C elastică

C inelastică

 o cerere sau ofertă perfect elastică când E → ∞;

 o cerere sau ofertă perfect inelastică când E = 0.

Q O

C şi O perfect elastice

C şi O

Q O

C şi O total rigide

C şi O

E <>

Q O

Elasticitate – OFERTĂ

E > 1

E = 1

O elastică

O inelastică

Analiza corelaţiei dintre cerere şi ofertă permite înţelegerea rolului pe care îl joacă

preţul. În funcţie de preţ curba ofertei urcă spre dreapta iar a cererii spre stânga.

Corelaţiile analizate permit introducerea noţiunii de cost de oportunitate –

renunţările consumatorului pentru alte bunuri şi servicii şi preferinţa pentru un anume

bun sau serviciu.

Fixarea autoritară a preţului

În anumite situaţii, în economie autorităţile intervin în mecanismul pieţei şi

stabilesc un preţ minim sau maxim de vânzare.

Fixarea preţului maximal (PM)

Preţul maximal se stabileşte din dorinţa de a-l proteja pe consumator. Un astfel de

preţ va avea numai dacă el este inferior preţului de echilibru (PE). Dacă PM > PE

atunci intervenţia nu are nici un efect deoarece acţiunea de echilibru a pieţei nu este

împiedicată să se formeze. Dacă PM <>

implică următoarele efecte – penuria pentru produsul respectiv datorită cererii care

depăşeşte oferta, apariţia cozilor, specula – piaţa neagră. În concluzie datorită efectelor

secundare, astfel de măsuri se iau temporar şi numai în situaţii excepţionale.

Q O

Fixarea autoritară a preţului

C O Pm

excedent de produse

deficit de produse

q2 q1

Fixarea preţului minimal (Pm)

Preţul minimal va fi eficient numai în situaţia în care este mai mare decât preţul

de echilibru (PE). Are ca scop protejarea producătorilor (PAC – UE) efectul fiind crearea

unui excedent de produse pe piaţă, pentru că cererea efectivă este în funcţie de echilibrul

real al pieţei.

O situaţie particulară, dar cu aceleaşi consecinţe este garantarea salariului

minim.

Elasticitatea cererii şi modificarea ofertei

(ofertă elastică – fig.1., ofertă inelastică – fig.2.)

O Q

Cerere elastică & ofertă elastică

(Fig.1.)

C1 O

O Q

Cerere elastică & ofertă inelastică

(Fig.2.)

Elasticitatea ofertei şi modificarea cererii

(cerere elastică – fig.1., cerere inelastică – fig.2.)

O Q

Ofertă elastică & cerere elastică

(Fig.1.)

O1 P1

O Q

Ofertă elastică & cerere inelastică

(Fig.2.)

P C

Piaţa cu concurenţă pură şi perfectă

Caracteristici:

1. Atomicitatea perfectă a agenţilor economici. Atomicitatea perfectă

presupune existenţa unui număr foarte mare de agenţi economici care participă la

cererea şi oferta dintr-un anumit bun. Ofertanţii şi cumpărătorii sunt în număr egal, au

forţă economică egală şi nu pot influenţa piaţa, ei fiind dependenţi de ea. Produsele care

intră pe piaţă au caracteristici absolut identice indiferent de producător, ceea ce asigură

omogenitatea produselor care au aceiaşi utilitate.

2. Pătrunderea şi ieşirea liberă de pe piaţă a unui produs, fără să întâmpine

bariere juridice, instituţionale, tehnice sau financiare.

3. Transparenţa perfectă a pieţei – reprezintă informarea perfectă a agenţilor

economici cu privire la natura produsului, la calitate şi preţ. În condiţiile concurenţei

perfecte se impune un singur preţ.

4. Mobilitatea perfectă a factorilor de producţie. Presupune ca factorii de

producţie (munca, capitalul) să se îndrepte întotdeauna spre activităţile cele mai eficiente.

Rezultă astfel prifituri maxime pentru deţinătorii factorului de producţie capital, şi

respectiv salarii maxime.

Ca pe o piaţă să existe o concurenţă pură şi perfectă toate ipotezele prezentate mai

sus trebuie să fie satisfăcute simultan.

În concluzie putem afirma că o astfel de piaţă nu poate exista în realitate.

Piaţa cu concurenţă imperfectă

Concurenţa imperfectă are loc în momentul în care una din ipotezele prezentate în

cazul concurenţei perfecte nu este satisfăcută.

Concurenţa imperfectă caracterizează realitatea economică actuală, în special

ţările cu economie de piaţă dezvoltată. În prezent fiind tot mai evidentă tendinţa agenţilor

economci de a monopoliza activitatea economică. Deţinerea unei poziţii monopoliste pe

piaţă asigură agentului economic posibilitatea de a dicta preţul, şi uneori cantitatea de

produse.

Piaţa cu concurenţă imperfectă îmbracă mai multe forme:

1. Piaţa cu concurenţă monopolistă – se caracterizează prin existenţa unui

număr suficient de mare de producători, astel încât nici un producător, prin deciziile

sale, să nu poată afecta activitatea celorlalţi şi prin diferenţierea produselor.

2. Piaţa cu concurenţă de oligopol – se caracterizeasă printr-un număr mic de

producători şi prin atomicitatea consumatorilor. Pe acest tip de piaţă deciziile pe care le

iau ofertanţii în ceea ce priveşte preţul şi cantitatea oferită influenţează piaţa. Pe piaţa cu

concurenţă de oligopol nu pot apare situaţii de monopol.

3. Piaţa de monopol – oferta este concentrată la un singur producător, care

controlează piaţa prin stabilirea preţului de monopol.

4. Piaţa cu concurenţă de oligopson – se caracterizează prin existenţa unui

număr foarte mate de ofertanţi şi foarte puţini cumpărători. C穗d este vorba de un singur

cumpărător şi un număr mare de producători suntem în situaţia de monopson.

În ţările cu economie de piaţă dezvoltată predomină piaţa de tip oligopol.__

Analiza microeconomică a economiei de piaţă

În economia de piaţă se poate observa că agenţii economici acţionează în vederea

obţinerii unui maxim de eficienţă economică pe baza resurselor disponibile. Analiza

microeconomică pe care o vom realiza va ţine cont de existenţa unei concurenţe pure şi

perfecte, situaţie în care agenţii economici sunt informaţi perfect cu privire la: preţuri,

factori de producţie şi bunuri de consum.

Teoria producţiei în economia de piaţă

Producţia este procesul prin care unele bunuri şi servicii sunt transformate în alte

bunuri şi servicii. Prin producţie se înţeleg şi bunurile şi serviciile rezultate.

În condiţiile economiei de piaţă iniţiatorul procesului de producţie trebuie să ia o

serie de decizii în funcţie de informaţiile oferite de piaţă.

El stabileşte funcţia de producţie a întreprinderii în funcţie de:

 segmentul de piaţă vizat

 tehnologia de fabricaţie deţinută

 volumul producţiei

obiectivul constă în maximizarea profitului.

Combinarea factorilor de producţie în cadrul procesului de producţie se bazează

în mare parte pe divizibilitate şi adaptabilitate, caracteristici importante a factorilor de

producţie. Divizibilitatea, reprezintă posibilitatea de a împărţi factori de producţie în

cantităţi mai mici în funcţie de necesităţi. Adaptabilitatea se referă la posibilitatea de a

asocia unei unităţi dintr-un factor de producţie dat, un număr mai mare sau mai mic de

unităţi, dintr-un alt factor. Adaptabilitatea şi divizibilitatea factorilor de producţie oferă

posibilitatea substituirii lor. Substituirea reprezintă înlocuirea unei cantităţi dintr-un

factor cu o cantitate dintr-un alt factor de producţie pentru a se obţine acelaşi rezultat de

producţie.

În economie se urmăreşte obţinerea de rezultate cât mai bune de pe urma

combinării factorilor de producţie, rezultate evidenţiate de productivitatea factorilor de

producţie.

Productivitatea factorilor de producţie

Productivitatea reprezintă în esenţă eficienţa sau rezultatele efectiv obţinute în

urma utilizării factorilor în procesul de producţie.

W = Fp

W – productivitatea

Q – producţia obţinută

Fp – factorii de producţie utilizaţi

Evoluţia productivităţii (%) se exprimă prin indicele de creştere (Iw)

Iw = W0 ∙ 100

Iw – indicele de creştere

W1 – productivitatea din perioada curentă

W0 – productivitatea din perioada de bază

Productivitatea medie (WM) reprezintă raportul dintre producţia obţinută

exprimată în unităţi fizice sau monetare şi factorul folosit, exprimat în unităţi

corespunzăţoare.

O L

W - productivitate medie

L1 L2 …………… Ln

Productivitatea muncii (W) – exprimă eficienţa medie a muncii depuse

(cheltuite). Se determină în două moduri:

W = T

(producţie / timp) – productivitate exprimată în unităţi de producţie, sau

W = Q

(timp/producţie) – productivitatea muncii se exprimă în timp de muncă.

Exemplu:

T = 8h, Q = 24piese

W = 3 piese/oră, sau

W = 20minute/piesă

La nivelul unei întreprinderi având în vedere diversitatea producţiei şi

randamentele foarte variate obţinute într-un timp de muncă dat, productivitatea muncii se

calculează ca fiind:

W = N = u.m. / lucrător

V – valoarea producţiei obţinute, exprimată în unităţi monetare

N – numărul de lucrători folosiţi în perioada respectivă

Productivitatea muncii este un indicator al eficienţei factorului muncă. În

vederea creşterii eficienţei managementul(conducerea) firmei trebuie să pună accentul pe

o mai bună organizare a producţiei şi a muncii. Organizarea producţiei constă în

ansamblul de măsuri în vederea utilizării la maxim a capacităţilor de producţie.

Organizarea muncii are ca scop utilizarea completă şi cu cele mai bune rezultate a

factorului muncă prin creşterea pregătirii profesionale, creşterea calificării forţei de

muncă şi nu în ultimul rând prin utilizarea unor tehnici şi tehnologii avansate. Acestea

din urmă sunt dificil de realizat doatorită faptului că necesită implicarea directă a

factorului capital. O formă avantajoasă de retehnologizare şi introducere de practici

manageriele moderne, este atragerea de investiţii în sectorul respectiv.

Productivitatea marginală (Wm) reprezintă plusul de producţie ce se

obţine prin folosirea unei unităţi suplimentare dintr-un factor, mărimea celorlalţi

rămânănd constantă.

ΔQ

Wm = ΔL

Wm – productivitatea marginală

ΔQ – modificarea producţiei totale

ΔL – modificarea factorului de producţie

Se constată o creştere continuă a producţiei totale, dar în proporţii diferite. Dacă

la început creşterea numărului de lucrători generează o creştere mare a producţiei, treptat

aceste sporuri se diminurează – ceea ce este reflectat de evoluţia productivităţii

marginale. Productivitatea marginală creşte puternic la început, se menţine constantă şi

apoi scade menţinându-se pozitivă.

O L

Wm - productivitate marginală

L1 L2 ...……… Ln

O L

WM şi Wm

Q - optimă WM

Punctul de întâlnire al graficului productivităţii medii şi al productivităţii

marginale reprezintă optimul în ceea ce priveşte sporirea producţiei pe seama creşterii

numărului de muncitori în condiţiile unui capital dat.

Se observă următoarele:

 Curba productivităţii marginale taie curba productivitătii medii în punctul

maxim al acesteia din urmă.

 Curba productivităţii marginale este deasupra curbei productivităţii medii

când aceasta este în creştere şi invers.

Se observă în reprezentarea grafică că deşi se combină cantităţi în creştere din

factorul de producţie variabil cu factorul de producţie fix, se ajunge la situaţia când atât

producţia marginală cât şi cea medie sfârşesc prin a descreşte. Această lege este

cunoscută sub denumirea de „lege a randamentelor descrescânde”. Legea subliniază

faptul că fiecare unitate suplimentară din factorul de producţie variabil de la un

anumit volum de producţie, contribuie într-o măsură mai mică la creşterea totală în

comparaţie cu unitatea precedentă, respectiv are loc atât diminuarea producţiei

marginale cât şi a celei medii. Se poate observa că pe o anumită perioadă de timp se

menţine aproximativ constantă productivitatea marginală, deşi creşte folosirea factorului

variabil – randamant constant.

Funcţia de producţie

Conceptul de funcţie de producţie are în vedere introducerea variaţiei simultane a

ambilor factori de producţie.

Funcţia de producţie descrie relaţia dintre cantitatea produsă şi cantităţile

necesare din diferiţi factori de producţie.

Funcţia de producţie poate fi reprezentată:

Q = F(x,y) sau Q = ax+by, unde a şi b sunt parametri pozitivi, Q este cantitatea produsă

dintr-un bun, iar x şi y cei doi factori de producţie.

O astfel de curbă poartă numele de izocuantă sau sau curbă de izoprodus sau

curbă a producţiei egale ce se poate obţine dintr-o combinaţie oarecare între cei doi

factori de producţie.

O izocuantă reprezintă ansamblul de combinaţii de factori de producţie care

permite obţinerea aceluiaşi nivel de producţie. Dacă se sporeşte simultan cantitatea din

ambii factori de producţie utilizaţi se obţine o cantiatate mai mare din bunul respectiv şi

deci o altă curbă de izoprodus sau izocuantă. Este imposibil ca două cuante să se

intersecteze, deoarece fiecare dintre ele reprezintă ansamblu de combinaţii care permite

să se obţină un nivel dat de producţie.

O x

Funcţia de producţie

Q1 Q2 Q3

O x

Funcţia de producţie

Tipuri de funcţii de producţie

În analizele efectuate până în prezent am presupus că producătorul dispune de un

număr infinit de combinaţii productive.

Din punct de vedere al combinaţiilor productive apar următoarele tipuri de funcţii

de producţie:

1. Situaţia în care există un singur proces de producţie, substituirea fiind imposibilă

– apare o complementaritate strictă între factorii de producţie. Este situaţia în

care dacă se dispune de o cantiatate foarte mare dintr-un factor de producţie,

producţia nu poate fi sporită oricât, ea fiind limitată de cantitatea de care

dispunem din celălalt factor de producţie.

2. Situaţia în care producătorul are posibilitatea să aleagă între două modalităţi de

producţie, fiecare dintre ele caracterizându-se prin fixarea coeficienţilor de

producţie – complementaritate nestrictă.

3. Funcţia cu factori substituibili – situaţia în care producătorul dispune de număr

din ce în ce mai mare de combinaţii probuctive. Forma generalizată a funcţiei cu

factori substituibili este funcţia formulată de economiştii C.W. Cobb şi

P.H.Douglas. Conform acestei funcţii, producţia depinde de mărimea capitalului

şi cantitatea de muncă folosită.

Q = A, Ka,Lb , unde:

Q = producţia scontată

K = capitalul utilizat

L = munca folosită

A,a,b = parametri pozitivi

Costul şi rentabilitatea

Costul de producţie reprezintă totalitatea cheltuielilor corespunzătoare

consumului de factori de producţie, pe care producătorii le efectuează în vederea

producerii de bunuri materiale şi prestării de servicii.

Costul de producţie = costul factorilor de producţie utilizaţi de producător

Resursele alocate se regăsesc în formă valorică în preţurile rezultatelor

obţinute.

Elementele de cost pot fi grupate în funcţie de natura cheltuielilor:

1. Cheltuieli cu capitalul fix şi cu capitalul circulant. În cazul capitalului fix –

clădiri, maşini, utilaje, instalaţii, acestea se consumă treptat participând la mai

multe cicluri de producţie. Capitalul fix se regăseşte în bunurile care se obţin,

numai valoric, sub forma amortizării. Capitalul circulant se consumă integral în

cadrul unui act de producţie şi se regăseşte atât valoric (prin preţurile lor), cât şi

fizic (când este vorba de materii prime şi materiale).

2. Cheltuielile cu munca – înglobează sumele plătite sub formă de salarii şi

cheltuielile suportate de întreprindere privind asigurările sociale.

3. Cheltuieli generale – chirii, dobânzi, impozite şi taxe, cheltuieli administrative.

În funcţie de domeniul de activitate al întreprinderii apar cheltuielile cu producţia,

cu aprovizionarea, cu desfacerea şi cu cercetarea.

Tipologia costurilor

În teoria şi practica economică se operează cu trei tipuri de cost: cost total (CT),

cost marginal (Cm) şi cost mediu (CM).

Costul total (CT) reprezintă suma cheltuielilor totale aferente consumului de

factori de producţie. Ponderea factorilor de producţie este diferită, fiind influenţată de

natura produsului finit şi de tehnologia utilizată. Ponderea factorilor de producţie utilizaţi

reflectă structura costului de producţie.

Structura costului de producţie Industrie

(%)

Materii prime şi materiale 67,3

Energie şi apă 5,9

Combustibil 3,1

Amortizări 5,1

Salarii 14,0

Asigurări sociale 2,0

Alte cheltuieli 6,3

Costul total (CT) este este constituit din suma costurilor fixe (Cf) şi a costurilor

variabile (Cv). Se calculează pe total producţie pe o perioadă de timp (lună, trimestru, an).

Costurile fixe (Cf) sunt costurile pe care întreprinderea le face indiferent de

volumul de producţie. Ele nu variază odată cu volumul producţiei (chiria, amortizarea,

dobânda, cheltuieli generale ale întreprinderii).

Costurile variabile (Cv) sunt cheltuielile care variază proporţional cu activitatea

întreprinderii, cu volumul producţiei. În această categorie intră cheltuielile cu materiile

prime, cu combustibilul, cu energia, etc.

CT = Cf + Cv

O Q

Tipologia costurilor

Costul mediu (CM) – este costul pe unitatea de produs, adică costul global

raportat la volumul producţiei reprezentat în unităţi fizice.

CM = Q

CM – costul mediu

CT – cotul total

Q – producţia totală

Costul marginal (Cm) – se defineşte ca fiind un spor de cost determinat de

producerea unei unităţi suplimentare de producţie.

ΔCT

Cm = ΔQ

CT – costul total;

ΔCT – creşterea cotului total;

ΔQ – creşterea producţiei;

Dacă ΔQ = 1, atunci Cm = ΔCT

Costul de producţie şi orientarea producătorului

Costul de producţie este un indiciu al efortului pe care îl face producătorul pentru

producţia sau serviciul pe care îl oferă.

O Q

Costul MEDIU

O Q

Costul MARGINAL

O componentă esenţială a calculului economic o reprezintă optimul

producătorului. Aceasta înseamnă acea modalitate de realizare a producţiei, prin care

producătorul urmăreşte ca la un cost de producţie dat să maximizeze producţie

obţinută, adică să producă cât mai mult posibil. O componentă esenţială a gestiunii

optimale o reprezintă asigurarea unei dimensiuni optime a firmei, adică acea dimensiune

dincolo de care costul mediu creşte.

CM ∩ Cm = Qo (producţie optimă)

Din practica economică s-a constatat că pe măsură ce creşte producţia ca urmare a

sporirii capacităţii de producţie a întreprinderii, costul mediu scade. În reprezentarea

grafică se observă cum curba costului mediu (CM) este descrescătoare până la punctul O,

după care dacă se continuă creşterea producţiei creşte. Acest lucru este justificat de

tendinţa randamentului descrescând al folosirii factorilor de producţie.

În concluzie pentru producător se pune problema de a şti care este limita maximă

a producţiei la care va obţine cel mai mic cost mediu (CM). Producţia optimă se va

realiza în Q0, nivel al producţiei indicat de perpendiculara care porneşte din punctul de

intersecţie al evoluţiei celor două grafice.

În concluzie pentru nivele de producţie unde:

1. Cm < CM, creşterea producţiei cu fiecare unitate suplimentară contribuie la

scăderea costului mediu (CM);

O Q

Determinarea Q optime

2. Cm > CM, orice creştere a producţiei duce la creşterea costului mediu (CM). Curba

Cm intersectează curba CM la nivelul cel mai scăzut al costului pe unitatea de

produs. Punctul de intersecţie al celor două grafice are o importanţă deosebită

pentru stabilirea lotului optim de producţie.

Producătorii trebuie să ţină seama de anumite restricţii:

 Nivelul resursele naturale disponibile (sunt limitate)

 Preţurile factorilor de producţie

Situaţia de optim presupune şi existenţa unei situaţii de echilibru deoarece

producătorul nu mai este nevoit să caute o altă soluţie cu privire la combinarea factorilor

de producţie.

Rentabilitatea întreprinderii

Rentabilitatea întreprinderii este strâns legată de raporturile care se stabilesc între

cifra de afaceri (încasările), costul de producţie şi profit. O întreprindere poate fi

considerată rentabilă în momentul în care încasările ei (pQ) depăşesc contul de producţie

(CT) obţinându-se profit (Π).

Π = pQ - CT

Gradul de rentabilitate este dat de rata rentabilităţii care se exprimă procentual.

Π Π

R = CT ∙ 100 sau R = K ∙ 100

O x

Funcţia de producţia

Q2 Q3 A

Qmax

pQ pQ

R = CT ∙ 100 sau R = K ∙ 100

Mărimea rentabilităţii mai poate fi exprimată şi prin ponderea în procente pe care

o deţine profitul în totalul încasărilor întreprinderii:

R = pQ ∙ 100

Formula este prevăzută de legislaţia economică actuală în România pentru

determinarea gradului de rentabilitate.

În condiţiile economiei de piaţă agenţii economici sunt interesaţi să cunoască

pragul de rentabilitate care evidenţiază la ce volum de producţie întreprinderea devine

rentabilă.

Cf – evoluează independent fată de nivelul Q

Cv – evoluează proporţional cu creşterea Q

CT – evoluează crescător sub influenţa costurilor variabile

O Q

profit

pierderi

Încasările (pQ) cresc fiind iniţial sub graficul costurilor totale (CT) ca apoi să

depăşească CT. Intersecţia O a celor două grafice CT şi pQ reprezintă pragul de

rentabilitate. Pragul de rentabilitate poate varia în funcţie de mai mulţi factori.

Cele mai importante variabile care influenţează mărimea rentabilităţii sunt:

 sporirea volumului producţiei

 desfacerea produselor

 reducerea costului total de producţie

Opţiunile producătorului

În condiţiile economiei de piaţă producătorul trebuie să ţină seama de variabilele

de care depinde activitatea sa economică în vederea maximizării producţiei şi a profitului.

I. Disponibilităţile băneşti ale producătorului – dreapta bugetului

O primă restricţie pentru producător o constitue resursele sale bâneşti, respectiv

posibilităţile pe care le are în vederea cumpărării factorilor de producţie. Graficul funcţiei

de producţie (izocuanta) îi oferă producătorului informaţia tehnică referitoare la

cantităţile de producţie posibile pentru diferite combinaţii eficiente de factori de

producţie.

Plecând de la această informaţie, producătorul trebuie să ia următoarele decizii:

 deciziia cu privire la volumul producţiei

 decizia cu privire la metoda de producţie

În aceste decizii producătorul este condiţionat de:

 mărimea totală a resurselor sale băneşti (T)

 preţul factorilor de producţie folosiţi (Px şi Py)

Costul total al producţiei va fi:

T = XPx + Ypy

O x

Y = - Px T Py X + Py

Ceea ce reprezintă ecuaţia unei drepte a cărei pantă este negativă (pentru că Px şi

Py > 0) este definită de structura preţurilor în raport cu Px / Py. Dreapta bugetului

producătorului poate fi reprezentată ca în graficul de mai sus.

Rezultă – cantitatea maximă din factorul y pe care o va putea achiziţiona

producătorul este T / Py când cantitatea din factorul de producţie x = 0; iar cantitatea

maximă din factorul x este T / Px atunci când y = 0.

B = d1 ∩ Ox, y = 0

B = T Px

A = d1 ∩ Oy, x = 0

A = T Py

Dreapta bugetului

Dreapta bugetului permite să se definească ansamblul combinaţiilor posibile de

factori de producţie pe care producătorul îi poate achiziţiona ţinând cont de restricţiile

prezentate. Câmpul opţional al producătorului este reprezentat de triunghiul AOB.

II. Maximizarea producţiei pentru un cost dat

Maximizarea producţiei – este o problemă de optimizare a producţiei faţă de

disponibilităţile băneşti de care dispune producătorul (T). Se urmăreşte obţinerea

producţiei maxime prin combinarea factorilor de producţie pe care producătorul îi poate

achiziţiona (Xpx şi Ypy) pe baza banilor disponibili (T).

Problema optimizării (maximizării producţiei) se poate rezolva atât pe cale

analitică cât şi pe cale grafică. Pentru simplificarea analizei vom alege varianta grafică.

Pentru simplificarea situaţiei vom presupune că întreprinderea utilizează doi

factori de producţie – materii prime (x) şi munca (y). Vom reprezenta astefel grafic

dreapta izocosturilor şi izocuantele corespunzătoare mai multor producţii (Q0, Q1, Q2, Q3,

Q4).

Optimul se obţine în momentul în care dreapta izocosturilor (d1) va fi tangentă cu

una din izocuante. Punctul M determină două lucruri:

 nivelul producţiei maxime pe care o poate obţine producătorul

 nivelul de echilibru

 factorii de producţie utilizaţi (px şi py)

Maximizarea Q pentru un cost dat

Qo Q1

Q3 M

Din situaţia de optim se poate deduce următoarea regulă de management – în

condiţia de echilibru raportul dintre productivitatea marginală (Wm) exprimată în

unităţi monetare şi preţul factorilor de producţie (Xpx + Ypy) este egal cu 1. Cu alte

cuvinte în condiţia de echilibru Wm este egală cu preţul factorilor de producţie,

respectiv cu costul de producţie.

III. Minimizarea costurilor pentru o producţie dată

Se urmăreşte minimizarea costului de producţie (C = Xpx + Ypy) pentru un nivel

de producţie cunoscut Q = Q0. Se pune problema stabilirii cantităţilor din factorii de

producţie x şi y astfel încât producătorul să obţină producţia Q0 cu costurile cele mai

mici.

Optimul se obţine în punctul M, unde avem cele mai mici costuri de producţie. Se

observă că raportul dintre productivităţile marginale şi preţurile factorilor de producţie

este egal.

IV. Maximizarea profitului

Ne sunt date preţul de vânzare al producţiei (pQ) şi preţul factorilor de producţie

(px şi py). Profitul este diferenţa dintre încasările totale şi cheltuieli:

Pr = pQ – CT

O x

Minimizarea costurilor pentru o Q dată

C1 C2 C3

Producătorul îşi va putea maximiza profitul acţionând asupra celor două variabile

cunoscute. Pentru ca producătorul să-şi maximizeze profitul este necesar ca

productivitatea marginală (Wm), exprimată prin preţul producţiei (Wm = pQ2 – pQ1) să

fie egală cu preţul factorilor de producţie folosiţi (px şi py) pentru obţinerea producţiei

respective.

Wm = pQ2 – pQ1 = px + py

Producătorul va fi avantajat să sporească cantitatea utilizată din factorul de

producţie x, dacă producţia suplimentară obţinută poate fi vândută la un preţ mai mare

decât costul aferent cantităţii suplimentare din factorul x.

În analizele privind opţiunile producătorului şi atingerea situaţiei de optim (de

echilibru) în cadrul economiei de piaţă, pot apărea două situaţii:

A. modificarea resurselor întreprinderii

B. modificarea preţurilor factorilor de producţie

A. În prima situaţie producătorul înregistrează o creştere a resurselor băneşti de la

T0 la T1, sau o scădere a acestora.

O x

Situaţia 1. Creşterea resurselor băneşti de la T0 la T1

B B’

A’

 LĂRGIREA domeniului de opţiune Δ A’OB’

Pentru fiecare nivel al dreptei bugetului poate fi definit echilibrul producătorului.

Acest punc va fi punctul de tangenţă a dreptei bugetului cu una din izocuante. Dacă unim

aceste punct vom obţine drumul sau linia de expansiune a producătorului.

B. În a doua situaţie comportamentul producătorului este influenţat de

modificarea preţurilor la factorii de producţie. În această situaţie se consideră funcţia de

O x

Situaţia 1. Reducerea resurselor băneşti de la T0 la T1

B’ B

A’

 RESTRÂNGEREA domeniului de opţiune Δ A’OB’

Linia de expansiune a producătorului

producţie omogenă, resursele băneşti fixe (T), variză doar preţurile la factorii de

producţie (px şi py). Modificările apar în funcţie de elasticitatea substituirii dintre factori.

Dacă scade Px, cantitatea utilizată din factorul x va creşte. În cazul substituirii

cantitatea suplimentară utilizată generează o producţie suplimentară.

T – fixe, Py – fix, Px - variabil

Px creşte

scade

XM XM1

YM1

Comportamentul producătorului în condiţiile

concurenţei pure şi perfecte

Dacă plecăm de la caracteristicile pieţei cu concurenţă pură şi perfectă

(atomicitatea producătorilor, omogenitatea produselor, pătrunderea şi ieşirea liberă de pe

piaţă, transparenţa perfectă şi mobilitatea perfectă a factorilor de producţie) putem afirma

că producătorii intră în competiţie de pe poziţii perfect egale. Obiectivul lor fiind

optimizarea activităţii lor şi maximizarea profitului. Pr = pQ – CT

În condiţiile concurenţei pure şi perfecte singura variabilă este producţia (Q).

Rezultă că maximizarea producţiei va genera automat maximizarea profitului (Pr).

Cantitatea produsă depinde direct de preţ.

În aceste condiţii apar două probleme:

A. determinarea producţiei maxime;

B. determinarea ofertei – respectiv a pieţei pe care îşi poate desface produsele în

funcţie de preţul oferit.

A. Determinarea producţiei maxime.

Vom urmării determinarea producţiei la care se va obţine maximul de profit. Ştim

că preţurile sunt independente de volumul producţiei. În această situaţie vom reprezenta

grafic Cm, CM şi dreapta preţului.

Q O

Determinarea Q maxime

P M

B. Determinarea ofertei.

Pentru a determina oferta vom reprezenta grafic curba costului marginal (Cm),

curba costului mediu (CM) şi preţul de vânzare (p). Producătorul poate veni cu oferta sa

pe piaţă numai în cazul în care preţul este mai mare sau cel puţin egal cu costul marginal.

Se observă că nivelul producţiei care îi oferă un profit maxim este diferit, fiind

influenţat de preţ. Nivelul optim sau de echilibru se obţine la intersecţia graficului dreptei

preţurilor cu curba Cm.

Comportamentul producătorului în condiţiile

concurenţei imperfecte

În realitate economia de piaţă se caracterizează printr-o concurenţă imperfectă.

Datorită faptului că în economia de piaţă toate formele de concurenţă imperfectă

se întrepătrund în continuare ne vom opri asupra pieţei cu concurenţă monopolistă, bazată

pe diferenţierea produselor. Producerea de produse de aceiaşi utilitate, dar cu

caracteristici specifice diferite, va determina cumpărătorul, la acelaşi nivel al preţului să

prefere produsele unui anume producător. În această situaţie concurenţa prin produse

înlocuieşte concurenţa prin cantitate.

O Q

Determinarea ofertei

Q0 . . .Qn

P0 P1

Vom aborda două aspecte:

A. Suveranitatea producătorului şi implicaţiile ei

B. Consecinţele concurenţei imperfecte

A. Suveranitatea producătorului şi implicaţiile ei

Suveranitatea şi independenţa producătorului sunt trăsături caracteristice

economiei de piaţă. Producătorul trebuie să ţină seama de raportul dintre calitate şi preţ şi

de repercursiunile ofertei faţă de cerere.

Producătorul va fi interesat de stabilirea CA (încasărilor) = pQ. CA medie se

determină ca raportul dintre CA totală (încasări totale) şi producţia totală.

CA CA pQ M = Q = P = P

CA CA1 – CA0 m = Q1 – Q0

În cazul concurenţei pure şi perfecte: CAm = p = CAM, spre deosebire de situaţia

concurenţei imperfecte. În cazul concurenţei pure şi perfecte ofertantul poate sporii oricât

cantitatea fără să scadă preţul, ceea ce în cazul concuranţei imperfecte este imposibil –

vânzarea unei cantităţi suplimentare atrage după sine o scădere a preţului.

Q O

Evoluţia CAM şi CAm (concurenţă pură şi perfectă)

P M CM

p = CAm = CAM

Punctul maxim de producţie este QM, determinat de intersecţia curbei Cm cu

dreapta ce reprezintă graficul preţului (p) şi al CA marginale. Producătorul va obţine

profit atâta vreme cât CAm > Cm, maximul fiind dat de intersecţia celor două grafice.

Producătorul activează pe o piaţă monopolistă – vom determina profitul de

monopol.

Evoluţia CAM şi CAm (concurenţă imperfectă)

Q O

CAm

CAm > Cm CAm <>m

Dreptunghiul profitului de monopol

O Q

P

Cm

QM

M

CAM

CM

CAm

P

N

P’

N’

12

B. Consecinţele concurenţei imperfecte

1. în condiţiile unei pieţe cu concurenţă perfectă, preţul de echilibru este punctul

de intersecţie al cererii cu oferta – în condiţiile concurenţei imperfecte acesta se situează

dincolo de acest punct şi este mai ridicat decât cel de echilibru şi decăt costul marginal.

2. În condiţiile concurenţei pure şi perfecte producţia optimă este determinată în

mod obligatoriu de egalitatea dintre costul marginal şi preţul stabilit de piaţă, impunânduse

totodată şi costul mediu minim (intersecţia curbei Cm cu CM). Preţul de echilibru

detemină şi cantitatea maximă, care este totodată şi optimă pentru producător, în

condiţiile concurenţei imperfecte, suveranitatea producătorului se manifestă atât în

domeniul preţului, cât şi în cel al cantităţii, ceea ce determină şi optimul, maximul sau

echilibrul de producţie. Acest obiectiv nu mai este în mod obligatoriu determinat de acel

nivel de producţie în care preţul este egal cu costul marginal. Datorită suveranităţii

menţionate, echilibrul se realizează atunci când întreprinderea nu mai este interesată să

modifice preţul şi cantitatea mărfii pe care o oferă. De regulă, acest punct de interes se

situează înaintea celui maxim (pe dreapta descrescătoare a CA marginale), motiv pentru

care o situaţie optimă poate fi socotită şi aceea care impune nefolosirea unei părţi din

capacitatea de producţie.

3. Producătorul urmăreşte maximizarea cifrei de afaceri.

4. Asigurarea gestiunii prin echilibru, limita profitului global fiind egală cu zero –

se foloseşte de către producător în cazul în care doreşte sporirea producţiei în vederea

eliminării concurenţei.

5. Înfăpttuirea gestiunii pentru utilizarea raţională a resurselor – urmăreşte

reducerea pierderilor financiare, atrăgând după sine o risipă a resurselor materiale.

1

Oligopol şi concurenţă

Economia de piaţă se încadrează din punct de vedere al concurenţei între două

limite extreme: concurenţa pură şi perfectă şi concuranţa imperfectă.

În realitate concurenţa se manifestă pe piaţă în diferite forme ale concurenţei

imperfecte dar în special predomină piaţa de tip oligopol.

Tipuri de oligopol

Piaţa tip oligopol se caracterizează prin faptul că un număr relativ mic de firme

deţin majoritatea producţiei oferite dintr-un anumit produs sau grupă de produse.

Trăsături ale oligopolurilor:

 prin concentrarea producţiei, ele reuşesc să scadă costurile de producţie pe

termen lung;

 pot oferi producţia pe care o controlează la costuri minime, ceea ce le oferă

avantajul unor profituri mari;

 au dorinţa de a monopoliza piaţa – de a obţine suveranitatea pe piaţă asupra

cuplului preţ-cantitate;

 pot obţine tratament preferenţial în vederea obţinerii de credite;

Toate aceste caracteristici stimulează apariţia numeroaselor tipuri de

oligopoluri.

Criteriile după care se clasifică firmele oligopoliste sunt:

 după natura activităţii sau caracteristicile producţiei ori ale serviciilor;

 după gradul de cooperare şi a forţei de concurenţă.

După primul criteriu pot fi distinse două tipuri de oligopoluri:

 Oligopoluri care domină piaţa produselor omogene (petrol, oţel, cafea);

 Oligopoluri care domină piaţa produselor neomogene (industria auto).

2

După al doilea criteriu oligopolurile se împart în:

 Oligopoluri fără coordonare

 Oligopoluri cu coordonare parţială

 Oligopoluri complet coordonate

Oligopoluri fără coordonare – intră firmele care dispută piaţa fără nici un fel de

înţelegere prealabilă, strategie, tactică economică sau comercială. Astfel apar trei tipuri

de relaţii concurenţiale:

a. relaţii de confruntare agresivă – se bazează pe războiul economic în care se

folosesc ca arme preţurile de achiziţie a factorilor de producţie, cantitatea produsă şi

publicitatea.

b. relaţii hiperconcurenţiale – specifice firmelor care produc bunuri uşor

diferenţiate şi se manifestă prin calitate şi forţă inovatoare.

c. relatii înlănţuite – specifice ramurilor cu mai multe firme care intră în raporturi

economice încrucişate determinate de raporturile între ele, în special datorită

specializărilor relativ restrânse din cadrul ramurii.

Oligopoluri cu coordonare parţială - se stabilesc fie raporturi de subordonare

faţă de o firmă lider, fie raporturi de înţelegere, coordonare voluntară.

Oligopoluri complet coordonate – înţelegerea îmbracă forma unui acord scris

(secret sau public). Coordonarea prin acest acord poate avea ca obiect înţelegerea privind

preţul mediu de vânzare, delimitarea pieţelor, etc.

3

Poziţii şi strategii concurenţiale

Poziţiile şi strategiile abordate pot fi analizate plecând de la tipurile de oligopol,

spaţiul concurenţial şi elasticitatea încrucişată.

M – punctul critic (maxim)

Concluzie: sporirea vânzărilor este condiţionată de scăderea preţului (P1 > P2 >

P3 > PM) până la limita indicată de punctul M (M = Cm ∩ CAm). În cazul sporirii preţului

apare riscul diminuării producţiei vândute şi a încasărilor firmei.

În cazul elasticităţii încrucişate strategia adoptată de o firmă oligopolistă va

afecta strategia altor firme oligopoliste. Astfel va avea loc încheierea de acorduri între

firme cu scopul asigurării profitului.

1. Strategii concurenţiale între oligopoluri fără coordonare

În cazul oligopolurilor aflate în afara oricăror coordonări apare o concurenţă

directă, agresivă. Pentru simplificarea situaţiei considerăm că pe piaţă există două

oligopoluri, disputa având loc la nivelul preţului şi al cantităţii.

În cazul în care lupta se dă la nivelul preţului, produsele fiind omogene, iar

cererea elastică, cele două firme vor căuta să reducă cât mai mult preţul pentru a atrage

Concurenţă oligopolistă

Q O

P

Cm

M

Q1

P2 P1

CAm

PM

QM Q3 Q2

P3

4

clienţii. Preţul coboară asfel treptat sub costul de producţie (Costul Total) întreprinderile

înregistrând pierderi. Lupta continuă până când se ajunge la situaţia de monopol deoarece

una din firme iese de pe piaţă.

În practică preţul scade până se atinge preţul de echilibru, un preţ durabil acceptat

de ambii combatanţi.

În momentul în care se stabileşte acest preţ apare problema cantităţii produse.

2. Strategii concurenţiale între oligopoluri cu coordonare

Raporturile dintre oligopolurile cu coordonare implică existenţa unor înţelegeri

care în vederea evitării consecinţelor dure prezentate anterior.

Din punct de vedere al gradului de coordonare se pot distinge următoarele forme:

A. coordonarea de către o firmă pilot (lider)

B. coordonarea explicită

C. oligopol defectuos coordonat

A. Coordonarea de către o firmă pilot

Se caracterizează prin alinierea preţurilor practicate de firmele implicate la preţul

stabilit de firma lider. Firma lider este o firmă mai bine organizată, mai bine informată,

etc.

Coordonarea - firmă lider

Q O

P

Cm1

Q2

P2

P1

CAm Q1

Cm2

B

A C

p1

p2

5

Considerăm A, B – firme

A – lider

CT(A) <>T(B)

C – curba cererii pentru ambele firme

CAm – cifra de afaceri marginală

Cm1 – costul marginal al firmei A

Cm2 – costul marginal al firmei B

Punctul A (A = CAm ∩ Cm1) – optimul (max.) A

Punctul B (B = CAm ∩ Cm2) – optimul (max.) B

Ap1 – profitul firmei A

Bp2 – profitul firmei B

Teoretic, marfa se poate vinde atât la P1 cât şi la P2

P1 < p2 =""> preţul de vânzare se stabileşte la nivelul P1 (în caz contrar firma B ar

trebui să se retragă de pe piaţă).

Concluzie: firma B renunţă la maximizarea profitului (Bp2), dar în schimb îşi

păstrează poziţia pe piaţă.

B. Coordonarea explicită

În acest caz se ajunge la o înţelegere cu privire la preţ pentru a se evita situaţia

prezentată anterior.

Coordonare explicită

Q O

P

Cm - comun

E

M

C

CAm

P

N

6

ΣCm = Cm1 + Cm2 + Cm3 + .......

QT = Q1 + Q2 + Q3 +.....

PMEN – dreptunghiul profitului global

C. Oligopol defectuos coordonat

Cauzele oligopolului defectuos coordonat:

 firmele nu doresc coordonare

 firmele nu reuşesc să se coordoneze

Rezultă practicarea unui preţ rigid pentru a înlătura ameninţarea unei concurenţe

acerbe. La acest preţ se ajunge prin ajustări succesive până când se consideră că se obţine

un profit suficient. Preţul rigid determină o frântură în curba cererii, pentru că el nu ţine

seama de evoluţia ei şi nici de modificările ce apar în costuri.

Oligopol defectuos coordonat

Q O

P

C – elestică

C – inelestică

CAm

PR Cm1

Cm2 Cm3

1

Oligopol şi concurenţă

Economia de piaţă se încadrează din punct de vedere al concurenţei între două

limite extreme: concurenţa pură şi perfectă şi concuranţa imperfectă.

În realitate concurenţa se manifestă pe piaţă în diferite forme ale concurenţei

imperfecte dar în special predomină piaţa de tip oligopol.

Tipuri de oligopol

Piaţa tip oligopol se caracterizează prin faptul că un număr relativ mic de firme

deţin majoritatea producţiei oferite dintr-un anumit produs sau grupă de produse.

Trăsături ale oligopolurilor:

 prin concentrarea producţiei, ele reuşesc să scadă costurile de producţie pe

termen lung;

 pot oferi producţia pe care o controlează la costuri minime, ceea ce le oferă

avantajul unor profituri mari;

 au dorinţa de a monopoliza piaţa – de a obţine suveranitatea pe piaţă asupra

cuplului preţ-cantitate;

 pot obţine tratament preferenţial în vederea obţinerii de credite;

Toate aceste caracteristici stimulează apariţia numeroaselor tipuri de

oligopoluri.

Criteriile după care se clasifică firmele oligopoliste sunt:

 după natura activităţii sau caracteristicile producţiei ori ale serviciilor;

 după gradul de cooperare şi a forţei de concurenţă.

După primul criteriu pot fi distinse două tipuri de oligopoluri:

 Oligopoluri care domină piaţa produselor omogene (petrol, oţel, cafea);

 Oligopoluri care domină piaţa produselor neomogene (industria auto).

2

După al doilea criteriu oligopolurile se împart în:

 Oligopoluri fără coordonare

 Oligopoluri cu coordonare parţială

 Oligopoluri complet coordonate

Oligopoluri fără coordonare – intră firmele care dispută piaţa fără nici un fel de

înţelegere prealabilă, strategie, tactică economică sau comercială. Astfel apar trei tipuri

de relaţii concurenţiale:

a. relaţii de confruntare agresivă – se bazează pe războiul economic în care se

folosesc ca arme preţurile de achiziţie a factorilor de producţie, cantitatea produsă şi

publicitatea.

b. relaţii hiperconcurenţiale – specifice firmelor care produc bunuri uşor

diferenţiate şi se manifestă prin calitate şi forţă inovatoare.

c. relatii înlănţuite – specifice ramurilor cu mai multe firme care intră în raporturi

economice încrucişate determinate de raporturile între ele, în special datorită

specializărilor relativ restrânse din cadrul ramurii.

Oligopoluri cu coordonare parţială - se stabilesc fie raporturi de subordonare

faţă de o firmă lider, fie raporturi de înţelegere, coordonare voluntară.

Oligopoluri complet coordonate – înţelegerea îmbracă forma unui acord scris

(secret sau public). Coordonarea prin acest acord poate avea ca obiect înţelegerea privind

preţul mediu de vânzare, delimitarea pieţelor, etc.

3

Poziţii şi strategii concurenţiale

Poziţiile şi strategiile abordate pot fi analizate plecând de la tipurile de oligopol,

spaţiul concurenţial şi elasticitatea încrucişată.

M – punctul critic (maxim)

Concluzie: sporirea vânzărilor este condiţionată de scăderea preţului (P1 > P2 >

P3 > PM) până la limita indicată de punctul M (M = Cm ∩ CAm). În cazul sporirii preţului

apare riscul diminuării producţiei vândute şi a încasărilor firmei.

În cazul elasticităţii încrucişate strategia adoptată de o firmă oligopolistă va

afecta strategia altor firme oligopoliste. Astfel va avea loc încheierea de acorduri între

firme cu scopul asigurării profitului.

1. Strategii concurenţiale între oligopoluri fără coordonare

În cazul oligopolurilor aflate în afara oricăror coordonări apare o concurenţă

directă, agresivă. Pentru simplificarea situaţiei considerăm că pe piaţă există două

oligopoluri, disputa având loc la nivelul preţului şi al cantităţii.

În cazul în care lupta se dă la nivelul preţului, produsele fiind omogene, iar

cererea elastică, cele două firme vor căuta să reducă cât mai mult preţul pentru a atrage

Concurenţă oligopolistă

Q O

P

Cm

M

Q1

P2 P1

CAm

PM

QM Q3 Q2

P3

4

clienţii. Preţul coboară asfel treptat sub costul de producţie (Costul Total) întreprinderile

înregistrând pierderi. Lupta continuă până când se ajunge la situaţia de monopol deoarece

una din firme iese de pe piaţă.

În practică preţul scade până se atinge preţul de echilibru, un preţ durabil acceptat

de ambii combatanţi.

În momentul în care se stabileşte acest preţ apare problema cantităţii produse.

2. Strategii concurenţiale între oligopoluri cu coordonare

Raporturile dintre oligopolurile cu coordonare implică existenţa unor înţelegeri

care în vederea evitării consecinţelor dure prezentate anterior.

Din punct de vedere al gradului de coordonare se pot distinge următoarele forme:

A. coordonarea de către o firmă pilot (lider)

B. coordonarea explicită

C. oligopol defectuos coordonat

A. Coordonarea de către o firmă pilot

Se caracterizează prin alinierea preţurilor practicate de firmele implicate la preţul

stabilit de firma lider. Firma lider este o firmă mai bine organizată, mai bine informată,

etc.

Coordonarea - firmă lider

Q O

P

Cm1

Q2

P2

P1

CAm Q1

Cm2

B

A C

p1

p2

5

Considerăm A, B – firme

A – lider

CT(A) <>T(B)

C – curba cererii pentru ambele firme

CAm – cifra de afaceri marginală

Cm1 – costul marginal al firmei A

Cm2 – costul marginal al firmei B

Punctul A (A = CAm ∩ Cm1) – optimul (max.) A

Punctul B (B = CAm ∩ Cm2) – optimul (max.) B

Ap1 – profitul firmei A

Bp2 – profitul firmei B

Teoretic, marfa se poate vinde atât la P1 cât şi la P2

P1 < p2 =""> preţul de vânzare se stabileşte la nivelul P1 (în caz contrar firma B ar

trebui să se retragă de pe piaţă).

Concluzie: firma B renunţă la maximizarea profitului (Bp2), dar în schimb îşi

păstrează poziţia pe piaţă.

B. Coordonarea explicită

În acest caz se ajunge la o înţelegere cu privire la preţ pentru a se evita situaţia

prezentată anterior.

Coordonare explicită

Q O

P

Cm - comun

E

M

C

CAm

P

N

6

ΣCm = Cm1 + Cm2 + Cm3 + .......

QT = Q1 + Q2 + Q3 +.....

PMEN – dreptunghiul profitului global

C. Oligopol defectuos coordonat

Cauzele oligopolului defectuos coordonat:

 firmele nu doresc coordonare

 firmele nu reuşesc să se coordoneze

Rezultă practicarea unui preţ rigid pentru a înlătura ameninţarea unei concurenţe

acerbe. La acest preţ se ajunge prin ajustări succesive până când se consideră că se obţine

un profit suficient. Preţul rigid determină o frântură în curba cererii, pentru că el nu ţine

seama de evoluţia ei şi nici de modificările ce apar în costuri.

Oligopol defectuos coordonat

Q O

P

C – elestică

C – inelestică

CAm

PR Cm1

Cm2 Cm3

extraordinar

microeconomie